Stateam tacuti unul langa altul in masina. Ma chinuiam sa privesc prin geamul aburit si murdar. Incercam cu disperare sa gasesc un subiect de conversatie.
Ii simteam prezenta langa mine, tinea cuminte poseta mea pe genunchi, cu mainile inclestate pe pielea ei aspra. O uitasem acolo cand, in graba, am urcat in masina. Imi era teama acum sa ii atrag atentia asupra ei…si in fond nu era un subiect suficient de conversatie.
Ploaia clampanea cu o cadenta monotona si eu imi aminteam de papucii bunicului pe care ii luam in graba in picioare cand mergeam la el acasa. Eram copil si eram fascinata de casa lor: aveau un caine imens, gri si flocos si o veverita tinuta intr-o colivie.
Mama lui era femeia cea mai aspra si vesela din vecini, femeie dintr-o bucata, cu o voce patrunzatoare si un ras puternic, galgait.

Acum ce i-as mai putea spune? Imi framantam mainile si simteam ca pe creier mi s-a intins o pacla ce impiedica formarea oricarei idei coerente.

„Ne-au dat acum niste becuri noi” zice el privind drept in fata. Intorc fata uimita spre el, fara sa inteleg despre ce becuri e vorba.

„Si fac lumina asta rece, ca de neon. Problema este mucegaiul…”

Casc usor gura a nedumerire dar nu reusesc sa spun nimic.

„Stii, mucegaiul creste incredibil de mult acolo. Si se fac acele flori de mucegai. Flori pe dracu! Sunt monstruoase. Si cu lumina asta noua, cand mai dai pe neasteptate peste un „buchet” din asta, simti ca se opreste inima in tine!”

Intoarce capul si se uita in directia opusa. Eu in sfarsit inteleg, dar tac.

„Cand mai treci pe acasa te pot lua cu mine sa vezi. Daca rezisti…Ce zici rezisti?” S-a intors brusc catre mine zambind sec, mimand o provocare din copilarie. Eu incerc sa zambesc si zic neconvinsa: „Da, normal…”

„Dar va trebui sa mananci inainte, nu putem lua mancare cu noi.”

Imi zic ca nici prin gand nu imi trecea sa iau mancare cu mine sau sa servesc pranzul intre flori monstruoase de mucegai. Totusi de dragul conversatiei intreb moale „De ce?”

„Ei de ce!?” zice el usor iritat si intoarce iar privirea.

Tac si imi privesc varful pantofilor. Urmaresc modelul dantelat al stropilor de noroi ce au inceput sa se usuce.

„Cand am intrat prima oara mi-au zis si mie sa tin mancarea la mine ca altfel nu o mai gasesc. Nu i-am luat in serios…si mi-au mancat-o sobolanii.
Acum o port cu mine, imi leg suplimentul la brau.”

Pauza lunga. Eu inlemnesc cu privirea inainte.

„Am incercat sa il leg de o sfoara de tavan. Coboara pe sfoara si il mananca. Nu ai cum sa scapi.
Se urca pe tine, iti iau painea din mana. Sunt infometati si nu mai au teama…
In plus mai e si superstitia asta stupida: sa nu faci rau unui sobolan ca atunci se darama mina pe tine. Si cum oricum intri acolo cu gandul ca nu mai apuci sa vezi lumina zilei, cei mai multi sunt fanatici.

Prima oara cand mi s-a urcat sobolanul pe mana sa-mi ia suplimentul, l-am aruncat la pamant.
Toata echipa a urlat la mine, toti m-au certat. Ca cica vreau sa ii omor…auzi, sa ii omor?
Cum sa ii convingi ca nu este asa? Ca si de omori o broasca, nu ploua intotdeauna…”

Nu-mi puteam dezlipi privirea de la bordul negru al masinii.

Cum sa privesti omul asta in ochi si sa te plangi de jobul tau?