Inainte sa asez aceasta carte voluminoasa in pachetul „de trimis acasa”, am recitit pasajele marcate cu post-it-uri roz. Si am simtit din nou nevoia de a incerca sa conving lumea sa o citeasca. Sa-l citeasca pe Juan Manuel de Prada!

Recenzia acestei carti am publicat-o deja pe Bookblog si rar mi se intampla sa simt nevoia, sa ma simt obligata, sa vorbesc si mai mult despre o carte.

Viata invizibila este partea noastra intunecata. Foarte, foarte intunecata!

Viata invizibila este acea viata care exista undeva in adancuri, viata de care de multe ori nu suntem constienti. Ea fie este in noi, asteptand cuminte sa iasa la suprafata, sau este reprezentata de cei din jurul nostru.

Si ca in orice roman de succes, trebuie sa existe si o poveste de iubire. Sau mai multe.

Dragostea este salvatoare, dar inainte de mantuire aduce cu sine damnarea. Nebunia personajelor este cruda si inspaimantatoare: una dintre protagoniste isi tortureaza violatorul (ii smulge testiculele cu clestele – I love nasty details!) si il priveste cum moare in agonie.

Dar spre final, dragostea ofera si happy-end-ul necesar, chiar daca nu e chiar la ceea ce ne asteptam, pentru ca relatia cu Laura are usoare accente de dependenta iar celelate relatii par mai degraba psihotice decat normale.

Pentru ca de Prada nu este cunoscut (inca) pe la noi, cred (de fapt sunt convinsa) ca prea putina lume a citit cartea asta. Si este mare pacat!

Cum am mai spus, de Prada mi se pare o combinatie intre Salman Rushdie si Julio Cortazar. Si sper sa va conving cu asta! :))

Si daca mai aveti rabdare, va redau si cateva dintre citatele mele preferate:

Exista o viata invizibila, subterana ca un zacamant, pe sub viata aceasta
considerata unica si invulnerabila, ori poate survoland-o, ca o adiere de vant
aparent inofensiva si care, cu toate acestea, ne intra invizibila, infiorandu-ne
cu sarutul ei. In clipa cand ne atinge viata invizibila, simtim ca ne fuge
pamantul de sub picioare. Este o impresie efemera, tine abia cat o extrasistola,
cat dainuie senzatia de cadere inainte de a te cufunda in somn, sau contactul
tainici si vascos al vinei cand mintim nauciti, fara sa stim macar ca mintim,
si, bineinteles, fara sa intrezarim urmarile minciunii.

Faptul ca dragostea are un ingredient de indobitocire este demonstrat de
aceste conversatii, ce abunda in aceleasi subiecte roase cu o staruinta ce ar
face sa se inroseasca orice martor accidental.

Pana atunci, in relatiile mele cu femeile, ma izbisem mereu de acelasi
obstacol: dupa ce stateam o bucata de vreme impreuna, incepeam sa ma plictisesc
si cautam pretexte ca sa scap de ele. Aveam nevoie de despartire pentru ca
dorinta de a le vedea sa reinvie, ca sa continui astfel sa joc rolul de
indragostit aspirant. Simpla posibilitate a unei vieti in comun ma umplea de
dezgust, caci imi erau de ajuns cele cateva ore petrecute in compania lor
(cateodata, nici macar trecerea dintr-o zi in alta) ca sa simt muscatura
lehamitei, nascute, mai degraba decat din comportamentul femeii de langa mine,
din propriile mele scheme mentale, prea atasat de comoara singuratatii, pe care
o dobandisem atat de greu si la care nu eram gata sa renunt cu una, cu doua.

Credeam cu naivitate ca durerea se metamorfozeaza intotdeauna, evoluand
spre manifestari mai benigne, chiar mangaietoare; si poate asa se intampla cand
este vorba despre o suferinta purificatoare, cand se naste din cainta sau din
statornicia unei pierderi.