Viata fara smartphone

Pe la inceputul lunii august, smartphone-ul meu a inceput sa dea rateuri. Dupa cateva zile de agonie s-a dus definitiv.

In buget nu era prevazuta o asemenea cheltuiala, asa ca am decis sa fac un mic experiment si sa vad cum mai e viata fara smartphone, intr-o era in care (aproape) toata lumea are.
Si cand zic toata lumea, ma gandesc si la mama. Care a fost prima afectata de faptul ca nu mai raspundeam de indata la mesaje. A durat destul de mult sa ii explic ca nu mai pot sa ii raspund pentru ca NU mai am telefon „destept”. Tot ii spuneam sa nu imi mai trimita emoticoane pentru ca amaratul meu de telefon nu le vede si nu inteleg ce vrea :)) Intelegeti voi, probleme primordiale.

Sa nu credeti ca nu m-am gandit cat de hilar este acest subiect. Ca nu m-am gandit daca chiar merita un articol pe blog. Adica oamenii traiesc drame adevarate si eu ma plang ca nu mai am telefon cu internet?!
Dar apoi mi-am dat seama ca da, are legatura. Are legatura pentru ca eu mi-am rezolvat multe probleme datorita acestei „pierderi” si am redescoperit multe lucruri pe care nu le vedeam.
Deci aveti rabdare si cititi mai departe.

Daca imi cititi blogul si sunteti pe grupul meu de Facebook, sigur ati vazut ca ma lupt cu dependenta de social media/Facebook.
Pentru mine e o problema complexa si prin natura activitatii mele. Comunitatea stransa in jurul meu este pe Facebook si o parte din activitatea mea profesionala are loc tot acolo. Deci nu imi permit sa dispar. Asadar, lupta era una de auto-control permanent si era o lupta istovitoare.

In primele zile fara telefon am remarcat urmatoarele aspecte (de care doar citisem si pe care le consideram cam prea alarmiste):

1. FIMO (fear of missing out – teama de a nu pierde ceva, o informatie, o stire, un comentariu etc)

Eram convinsa ca eu nu sufar de asa ceva. M-am inselat. Dupa cateva zile in care am fost „rupta” si dupa ce m-am lovit de comentarii de genul: ai vazut aia?\ am postat pe Facebook\ credeam ca stii, am inceput sa ma simt pierduta. Nici nu realizasem cat stiam si ca lumea nu prea mai comunica, doar posteaza/comenteaza. Am avut un usor sentiment de neadecvare, ca si cum nu corespund asteptarilor sociale, ca si cum e o lipsa de respect ca nu sunt la curent cu ultimele schimbari din viata cuiva.
Mi-a trecut destul de repede si s-a instalat ….linistea si pacea.
Stiti ce? Nu trebuie sa stiu ce se petrece in viata tuturor. De fapt, nici nu vreau (vezi punctul 2). Imi e suficient sa stiu ce se petrece in viata celor apropiati si pentru ei am gasit timp sa dau un telefon sau sa trimit mailuri/mesaje private cand eram la calculator.
Cand tot acel flux inutil de informatie s-a potolit, am vazut ca este loc pentru altceva. Pentru lucruri cu adevarat importante. Si am descoperit ca am mai multa energie, pentru ca nu o irosesc incercand sa lupt sa asimilez rauri repezi de informatie care nu este absolut necesara.

2. Invidia
Bun. Aici sunt dureros de sincera si va rog sa respectati faptul ca va vorbesc deschis si sunt vulnerabila. Dupa cateva saptamani am realizat cu groaza cat de miseleste s-a strecurat invidia in viata mea. Pe nevazute, pe nesimtite.
Si despre asta citisem si eram sigura ca nu e asa la mine. Dar nu imi mai dadeam seama pentru ca traiam cu ea zi de zi si nu o mai sesizam. Cand am realizat, am simtit ca imi ard obrajii de rusine. Am stat doua zile cu dintii inclestati de furie, de furie pe mine, pentru cat am fost de naiva.
Sa nu credeti ca e neaparat un lucru evident. Adica nu intram pe Facebook si ziceam: „Wow, ce masina are aia! Ce perdele! Ce unghii! Uite-o cum merge la masaj!” etc. etc.
Nu. Lucrurile nu sunt atat de directe si de aceea nu am observat nenorocita de invidie cum imi roade din suflet.
Ci se intampla asa: intram pe Facebook si dadeam obisnuitul scroll prin feed. Vedeam pozele cu mancarea perfecta si super-sanatoasa, casa cea ordonata, poza din vacanta, bronzul, check-in-ul la restaurant, masaj, spa, tara exotica etc. Si toate astea erau ca niste ghimpi. Dialogul meu interior era unul crud cu mine, pe principul: „Uite cate face aia si tu stai acasa in pantalonii tai de trening scamosati!” Implicatiile erau si mai dureroase si cu radacini adanci (dar nu voi explora aici mai mult, nu e locul).
Cand am realizat ce mi se intampla, am inceput sa imi vorbesc mai bland si sa imi reamintesc (si eu stiu prea bine asta!) ca lumea pune pe Facebook doar ce vrea sa arate public. La fel procedez si eu, si stiu prea bine ca viata reala nu e cu mese mereu perfect puse si zile super organizate si eficiente. Nu. In plus, fiecare om traieste o alta viata, are alte preferinte, investeste timp si bani in altceva. Si pana la urma, mie nici nu imi place sa imi fac unghiile! 🙂

3. Nevoia constanta de a verifica
E un tic. Sa scoti telefonul si sa ii dai drumul, sa te uiti la ecran. Sa vezi daca „te-a cautat cineva”.
In primele zile am resimtit nervozitatea de a nu avea ce sa verific.

4. Pozele
Ma stiti doar ca am o pasiune pentru poze. In primele saptamani a fost F-O-A-R-T-E greu sa nu mai fac instantanee de cate ori copii faceau ceva dragut. DSLR-ul meu e mare si greoi si pana ii setez eu functiile pe manual, puff, s-a dus momentul.
Initial, am fost frustrata si nervoasa. Ah, iar am ratat asta.
Apoi am inceput sa ma relaxez, sa ma impac cu ideea si…sa savurez momentele. Sa le privesc prin ochii mei si sa le simt. Desigur, inca mai scot aparatul sa pozez, dar se intampla mult-mult mai rar.

Stiti lupta istovitoare de care va vorbeam mai sus? Mda. Nu mai exista.
Ceea ce nu am inteles eu este ca aceea lupt nu era cu o dependenta a mea de social media/internet, ci de telefon. Acum ma asez la calculator cand am un moment si pentru ca stiu ca timpul meu e limitat, incerc sa fiu cat mai eficienta.
In plus, cand nu sunt mereu disponibila, nu citesc fiecare comentariu/postare de indata ce apare, ci la final de zi le citesc pe toate. Si deseori vad ca nu mai am nimic de adaugat si pot parcurge mult mai rapid informatiile care ma intereseaza.

Dupa cateva saptamani am observat uluita cum neuronii mei – pe care ii consideram jertfiti pe altarul maternitatii, alaptarii si noptiilor nedormit – au inceput sa isi revina. Ca atentia mea, care parea atat de scurta si de fragila, sarind de la post la post pe facebook, este cat se poate de sanatoasa si am devorat carti intregi pe saptamana. Nu am mai avut capacitatea asta de concentrare din zilele de aur ale studentiei!

Lipsa telefonului a mai insemnat si lipsa Wunderlist-ului, aplicatia mea favorita de organizare. Am utilizat-o la inceput pe laptop, dar pentru ca nu era o varianta viabila, m-am reintors la agenda si am reinceput bullet journal-ul. A fost din nou o schimbare uluitoare pentru sufletul si mintea mea. Listele de mana, planurile, stelutele si sagetile, bifatul, toate imi dau o satisfactie aparte. Mi-am luat apoi pixuri colorate si seara de seara, inainte de somn, sting tot si imi pun pe foaie planurile.

Eh, nu v-am zis ca e un articole mai profund decat parea initial? 🙂
Daca ma intrebati, nu, nu planific sa imi iau smartphone. Poate voi fi nevoita cand nu vor mai exista optiuni, dar momentan micutul meu Nokia isi face bine treaba. Si tine bateria o saptamana. Si nu sunt stresata in caz ca il pierd sau il scap.

In loc de concluzie, va las cateva poze cu agenda mea cea colorata 🙂
Este o agenda veche, intr-o husa foarte speciala facuta de Ioana de la Povesti Cusute si are buzunare pentru creioane si liste ratacite 🙂
Ca „semne” folosesc niste agrafe simple de birou pe care am legat bucatele mici de panglica.

Structura planului de curatenie

Lista de obiceiuri bune de adoptat – fie ca e vorba de un obicei alimentar (sa nu mananc seara, sa mananc fructe etc), fie unul de organizare (sa imi „vizitez” zilnic agenda)

Lista de cumparaturi saptamanala – este mai mult o lista de provizii, fiind foarte utila cand nu apuc sa fac meniul saptamanii si nu vreau sa merg fara o lista la magazin. Aici verific rapid ce am deja si ce ar mai trebui.

Sa imi spuneti daca mai vreti sa elaborez pe subiectul agendei 🙂