Intr-unul din anii de facultate mi-am ales ca tema de referat situatia din Croatia dintre anii 1940-1941. Nu stiu de ce am facut asta pentru ca (recunosc cu toata sinceritatea) habar nu aveam despre ce era vorba. Pe sistemul traditional, am imprumutat cartile de la biblioteca si le-am carat cu greu acasa (cartile de istorie s-au dovedit mereu cam grele si voluminoase pentru mine). Cand am inceput sa le citesc eram tot mai nesigura de veridicitatea informatiei.

Prima carte (din pacate nu le mai tin minte titlurile) era o colectie de marturii ale victimelor razboiului dintre croati si sarbi. Povesti atat de ingrozitoare, incat mintea mea refuza sa le considere reale: croati care purtau la gat (ca sa se mandreasca) un sirag din urechiile sau ochii sarbilor omorati, tati obligati sa isi ucida copii, cazane de smoala clocotita in care erau aruncati copii, femei gravide decapitate si al caror pantec era folosit pentru a scrijeli in carne mesaje pentru sarbi.
Scepticismul meu bolnavicios fata de adevarul acestor informatii m-a facut sa imprumut tot mai multe carti pe acest subiect. Toate insa relatau aceleasi cruzimi – intr-un ton mai stiintific si distant sau intr-unul mai uman.

A fost pentru prima oara (si una dintre singurele dati, recunosc) cand am plans in timp ce cercetam un eveniment istoric. Prima oara cand nu reuseam sa inteleg cum pot oamenii sa fie atat de barbari si mai ales cum s-a putut ca in vremuri moderne, in Europa, sa existe astfel de acte barbare fata de proprii tai vecini.
Pentru mai multe informatii puteti urmarii acest documentar in 6 parti. Va avertizez totusi ca imaginile sunt ingrozitoare!

Poate din acest motiv, cand am citit scurta carte a lui Jan Thomas Gross despre masacrul de la Jedwabne nu am mai fost surprinsa sau oripilata. Doar mi-a readus in minte unele probleme de moralitate si de umanitate.

In iulie 1941, in oraselul Jedwabne din nordul Poloniei, o comunitate de 1600 de evrei polonezi a fost exterminata de concetatenii lor. Au supravietuit doar 7 persoane, ascunse in casa unei femei poloneze – singura care si-a pastrat in acele zile mila crestina.
Locuitorii crestini ai orasului au inceput sa ii infometeze pe evrei incepand inca din luna iunie si in luna urmatoare (inainte de sosirea trupelor SS) au trecut la exterminarea lor: au ingropat de vii copii, au decapitat pe una dintre fetele invatatorului (care i-a invatat pe toti carte) si s-au jucat cu capul ei ca si cu o minge si in cele din urma i-au ingramadit pe toti intr-un hambar si i-au lasat sa arda de vii.

Masacrul de la Jedwabne a fost multa vreme pus in spinarea nazistilor si doar cercetari de data recenta au identificat adevaratii vinovati – cu toate ca un proces din anii ’50 a determinat o lista de cel putin 92 de barbati din Jedwabne care au participat la masacru.
O data cu aparitia cartii lui Gross si a altor studii, cazul Jedwabne a incitat discutii aprinse in societatea poloneza. Desi s-a recunoscut oficial vina populatiei poloneze in acest caz, se subliniaza ca vina este impartita cu influenta propagandei naziste.
Este o scuza copilareasca si nefondata. Ca si in cazul croatilor in 1940-1941 (si exemplele sunt din pacate nenumarate), propaganda nazista si schimbarile aduse de un razboi constituie mai degraba un debuseu pentru o agresivitate umana latenta.
Consider ca astfel de monstrii traiesc si astazi printre noi, agresivitatea lor isi mai iteste periodic capul, dar un context prielnic ar aduce cu sine aceasi forma de barbarie.

Chiar daca ni se pare greu de crezut ca un oras se poate diviza in doua si oamenii sa-si tortureze pana la moarte vecinul cu care au trait alaturi de cand se stiu, istoria ne arata ca specia umana nu este straina de astfel de reactii.

Si atunci nu pot sa nu ma intreb cat de fragila este pana la urma pacea noastra? Si ce scanteie poate aprinde din nou in noi aceasta ura si sete de sange?