teama de apa

 

 

Teama de apa la copii. 
Nu stiu de unde a aparut. Natalia a fost mereu un bebelus care a iubit apa si sa se balaceasca. Nu s-a speriat niciodata in baie si nu am facut cu ea nici un soi de glumite proaste. Ora de baie era asteptata cu bucurie si facea parte din rutina (aproape) zilnica.
Apoi am plecat la mare…

Natalia avea 2 ani si un pic. Si cand a vazut marea cea mare ceva s-a intamplat. Ceva a speriat-o suficient de tare incat sa nici sa nu fie curioasa sa se apropie de mare.
Din nou, vreau sa repet ca noi nu am facut nimic in sensul asta. I-am vorbit cu entuziasm de mare, de balaceala, chiar si ea isi manifesta bucuria. Nici nu am apucat sa intram in apa, ea s-a speriat doar la vederea apei cele mari.

Am incercat sa o convingem. Cu blandete. Treptat.
Intram pe plaja si ne asezam sa ne jucam in nisip. Doar ca ea – cea care acasa ar fi stat doar in nisip! – se juca tematoare, fara bucurie, privind cu coltul ochiului tot spre apa.
Nu am insistat sa o bagam in apa. I-am respectat teama.

Ulterior, cand am citit despre asta, am gasit o analogie care mi-a placut: daca tie, adultul, iti e teama de paianjeni, daca vine cineva si iti pune paianjeni pe piele, te vindeca de teama?

Fiind un arahnofob cu vechime, punand astfel problema am putut empatiza cu ea si sa inteleg ca explicand teama, expunand-o intr-un mod rational, nu o minimalizezTemerile sunt adeseori irationale si trebuie un exercitiu urias de vointa sa fie infrante.

Nu am luat in tragic primul nostru esec la mare. Ne-am bucurat de frumusetea insulei si ne-am petrecut zilele in plimbari lungi.

1003684_681210881905515_84981966_n

 

 

Ne-am dat seama de gravitatea problemei abia cand am ajuns acasa si fetita noastra a inceput sa refuze sa faca baie. Numai ideea de a face baie o facea sa planga, la ora la care faceam baie de obicei nici nu o puteam face sa se apropie de usa baii. Cumva, teama de apa s-a generalizat si la baie.

Regret enorm ca nu am citit. Ca nu am cautat raspunsuri. Am actionat cu incapatanare si fara empatie. Cand era deja prea murdara, am luat-o pe sus si am spalat-o. Repede, in plansul ei sfasietor.

Abia dupa cateva bai din acestea istovitoare, am inceput si eu sa caut raspunsuri.
Va prezint pe scurt, punctual, cateva idei:

  • 1. Teama aceasta poate aparea brusc si fara motiv (aparent). Teama de apa poate sa apara si la copiii care cresc la malul marii si sunt familiarizati cu apa.
  • 2. Teama nu trebuie sa aiba legatura cu o trauma sau sperietura.
  • 3. Teama nu se vindeca cu explicatii rationale si mai ales nu pe principiul „cui pe cui se scoate”. Fiind atenta la acest aspect, am vazut multi copii bagati cu forta in apa marii si stiu de multi copii imbaiati cu forta (si noi printre ei).Stiu ca acesta e primul impuls, dar la noi nu a dat rezultate. Dimpotriva. Situatia a escaladat.
  • 4. Teama aceasta (ca multe altele) vine lao varsta cand creierul lor incepe sa perceapa lumea inconjuratoare si sa o priceapa. Teama de apa poate veni din faptul ca incep sa lucreze cu dimensiunile si se sperie de nesfarsirea apei. Sau se sperie de faptul ca apa se duce pe scurgere si pentru ca nu au clar in minte conceptul dimensiunii, cred ca si ei pot sa se „scurga” la fel, in jos pe scurgere. Si cate si mai cate isi imagineaza creierele lor mici si pline de culoare.

 

 

Cum am procedat noi

Am aplicat tehnica diversiunii si a pasilor marunti.

Ziua 1-3
Am scos vanita din baie in holul de langa baie. Am pus apa putina ( o jumatate de palma) si multe jucarii. Si am chemat-o la joaca. Natalia a stat langa langa vanita si s-a jucat.

Ziua 4-6
Am bagat vanita in baie, am pus tot apa putina, multe jucarii. S-a jucat stand langa vanita.

Ziua 7-9
(deja ora de baie era asociata cu un eveniment pozitiv, intra curioasa si linistita in baie)

Am pus ceva mai multa apa si am incurajat-o sa intre cu picioarele in apa. I-am suflecat pantalonii doar. Cand a fost de acord, i-am dat jos pantalonii, dar nu bluzita.

Ziua 10-12
Am dat jos si bluzita si am convins-o sa ma lase sa o spal putin.

Ziua 12 +
Am pus vanita in vana mare. Am pus apa multa si multe jucarii. Am dezbracat copilul, dar am lasat-o sa stea cum a dorit. Multa vreme nu s-a asezat in apa si nu am insistat.

Parul a continuat sa fie o problema. Dar incet, incet, prinzand incredere din nou in apa, prinzand incredere in mine, a inceput sa ma lase sa o spal si sa o clatesc bine.

teama de apa 2

In anul urmator, desi nu cu entuziasm la inceput, Natalia a acceptat sa intre si in marea cea mare.

Drumul a fost lung si destul de anevoios. Au fost momente in care nu am reusit sa empatizez suficient si in care am grabit-o. Imi pare rau pentru faptul ca nu mi-am luat timp sa inteleg.
De aceea sper ca povestea mea sa ajute parintii care se confrunta si ei cu aceasta teama. Si pe voi, dragi colegi de suferinta, vreau sa va incurajez: nu, nu ati gresit undeva si da, trece. Cresc si dati de altele, dar asta trece. Cu putina rabdare, tact, dragoste si multa joaca.

***”programul” meu pe zile este orientativ si in scop ilustrativ. Voi va puteti impune singuri unritm si sa treceti la etapa urmatoare doar cand simtiti ca totul e bine.