Mi se pare de cele mai multe ori ca stupoarea cu care ne simtim viata reala, vine din incapacitatea de a asimila esecul ca ea nu este ceea ce ne-am imaginat noi sa fie.
Cel mai adesea suntem sufocati de amintirea a ceea ce ne-am imaginat copii fiind ca vom fi ca oameni mari. Imaginatia era atunci puternica, visele aproape aveau o consistenta papabila si nimic nu parea prea dificil de facut. Toti ne imaginam ca vom fi extraordinari, stralucitori, perfecti.
Dar am devenit oameni mari (aproape peste noapte) si nu suntem nici extraordinari, nici stralucitori si in nici un caz nu suntem perfecti. Suntem obositi si plictisiti. Si chiar daca suntem rasfatati ai soartei si am indeplinit unele aspecte ale visului, cu siguranta nu este asa de bine precum ne-am imaginat. Printesa nu are rochita alba vaporoasa, ci este doar o femeie in blugi spalaciti.
Vreau sa ma afund in platitudini si sa va spun ca atunci nu ne imaginam si ca trebuie sa spalam vasele, sa facem cumparaturile, sa ne impartim banii cu o asigurare medicala obligatorie pe care stim ca nu o putem folosi vreodata (pentru ca nu exista serviciul, nu pentru ca nu ne-am imbolnavi) sau ca blugii nostri preferati nu ne mai incap pentru ca fiecare inghititura de mancare se depune cu ostentatie pe solduri.
Dar nu imi doresc lucuri imposibile. Nu imi doresc aceasi forta de a visa. E ca si cum ai crede ca poti zbura si te-ai arunca in gol de pe bloc. Ar ramane doar oase zdrobite.
Imi doresc doar (doar!!!???) energia de a ajunge acolo. Iar acolo este doar o cursa in cerc.
Energia de a alerga in cerc cu aceasi voiosie, forta si umor. Fara sa ma mai plictisesc si oboseala sa o privesc doar ca un motiv de a ma bucura de un pui de somn de amiaza invelita cu o patura pufoasa.