ma jucam in Jietul natal si aranjam pietre intr-un mic dig. cu picioarele in apa rece de munte, cu talpile agatate de stancile ascutite si alunecoase, eram concentrata doar la constructia mea. dintr-o data am simtit ceva cuprinzandu-mi piciorul drept, o prindere rece, molateca, dar cleioasa. am vazut o pata neagra care imi cuprinde picioarele si am inceput sa tip isteric incercand sa ies din apa. talpile maruntele au alunecat pe pietrele cleioase si s-au impleticit si mai tare in umbra misterioasa. am cazut in apa si am fost improscata de stropii reci si i-am simtit ca impunsaturi de cutite. zeci. si am dat din picioare.
o carpa murdara, albrastru inchis, o zdreanta, s-a scuturat incet de pe picioarele mele albe si si-a continuat cursul in josul apei. cum venise.
inainte sa ma dezmeticesc am auzit rasul batjocoritor al celor prezenti la scena. nu stiu cine erau, de imi erau mama sau tata sau doar trecatori. urechile imi tiuiau de spaima si priveam doar dupa carpa care acum era departe in apa involburata.
eu am crezut ca o mana, un zeu al apelor de munte, ma prinde de picior si ma trage in adancuri. degeaba realitatea rece si sfidatoare mi s-a dezvaluit imediat, acea secunda de spaima completa, cumplita e ceea ce mi-a ramas in amintire. spaima si scenariul fantezist creat cu aceasi repeziciune.
si atunci cum pot eu azi sa nu ma intreb ce ne-a marcat mai puternic memoria: realitatea sau spaima unei fantezii de o clipa? si daca azi sunt suma amintirilor mele, ceea ce sunt astazi este real sau fantezie?
eu cred ca e o mare diferenta intre fanteziile copiilor si cele ale adultilor.
fanteziile din copilarie,fie frumoase sau infricosatoare, ne ajuta sa progresam, sa depasim niste bariere.
ca adult ne pot face mult rau, ne pot tine in loc pt ca negam realitatea, fugim de ea.
Există în memoria noastră mici alveole în care cresc coconii sentimentelor faţă de lume de mai târziu.
Poate că nu atât spaima de pericol te-a făcut să nu uiţi această experienţă cât râsul acela care îţi sună în urechi şi astăzi. De teama de a nu-l mai auzi astăzi, poţi deveni netemătoare în faţa pericolelor reale.
@Anonimule – cu siguranta. dar ce te faci cand din trecut e greu sa separi realitatea de fantezie? 🙂
@gabrieladsavitsky – ai spus asa de frumos cum eu nu reuseam. multumesc 🙂
nu e grav cand din trecut nu separi realitatea de fantezie.
e grav cand nu le delimitezi in prezent pe cele doua.
si preocuparea excesiva pt.trecut e, de fapt, o fuga de prezent.