Am trecut printr-o perioada in care somnul imi era chinuit si ciuntit.

Ma culcam tarziu, cu groaza cuibarita in suflet la gandul zilei ce urmeaza. Apoi ma trezeam la 6.30 cel tarziu si plecam sa-mi achit datoria de a avea 3 saptamani de practica. Si inainte de asta, invatatul si examenele imi furau linistea somnului, caci ori de cate ori puneam capul pe perna ma apucau remuscari de lene si pierdere inutila a timpului pretios ce ar fi putut fi inchinat studiului.

Mi se rupea sufletul si bombaneam indelung pentru ca sunt mereu cea care se ridica prima din pat si sunt cea care trebuie sa se pregateasca intr-o casa cuprinsa de somn.

Dar de o saptamana am redescoperit dulceata somnului de dimineata.

Dintr-o ciudata pornire masochista imi pun ceasul sa sune la 7 fix.

Astfel incat, in fiecare dimineata, zorii zilei se coloreaza cu melodia asta:

Dar nu ma trezesc ci imi permit sa atipesc din nou si din nou, cu toropeala specifica somnului de dimineata. Ora care urmeaza pare astfel infinita, dulce si blanda. Nimic nu ma grabeste, nimic nu ma streseaza, ci ma incearca doar bucuria somnului prelungit.

*poza de aici