Titlu – Sa nu ma parasestiAutor – Kazuo Ishiguro
Editura – Polirom
An – 2006
Numar pagini – 346
Cartea o gasiti aici
abandonat* slab* mediocru* mediu* bun* foarte bun* excelent* capodopera
Prima fraza: Numele meu este Kathy H. Am treizeci si unu de ani si sunt ingrijitoare de peste unsprezece ani.
Ultima fraza: Am asteptat putin, apoi m-am intors la masina ca sa pornesc mai departe, indiferent care era locul unde trebuia sa ajung.
Trebuie sa marturisesc din start ca sunt subiectiva in ceea ce priveste aceasta carte. Si asta pentru simplul fapt ca Ishiguro este unul dintre putinii autori cu care simt un soi de legatura sufleteasca, ceva aparte, ce simt fata de foarte putini autori. Dar acest sentiment ma face sa le citesc cartile cu o stare de spirit complet diferita.
Incepusem sa citesc Sa nu ma parasesti cu usorul dezavantaj de a cunoaste vag despre ce e vorba. Mi-am facut ganduri in zadar pentru ca oricum Ishiguro nu face un secret din ocupatia personajelor – ingrijitor si donator – inca de pe prima pagina. Ulterior insa se dezvaluie, incet, incet, adevarata menire a celor trei personaje – Kathy, Tommy si Ruth.
Dar aceasta dezvaluire nu vine in nici un caz din vreo complicata si alambicata incercare a lui Ishiguro de a crea suspans. Dimpotriva. Probabil ca cei care au citit Ramasitele zilei mai resimt inca frustrarea de a citi un roman despre o rutina cotidiana neclintita, un roman inchinat celor mai marunte evenimente.
Ei bine, asa este si in acest roman. Ishiguro pare ca se concentreaza doar asupra celor mai marunte si lipsite de importanta evenimente si ignora tocmai tabloul general, urias, crud, infricosator.
Totusi, ca cititor, aplecat asupra randurilor care descriu aceste banale evenimente, simti atarnand amenintator deasupra ta, cu o greutate ucigasa, adevarul. Si atunci lectura devine brusc sufocanta, greoaie si te invalui intr-o stare de groaza generala. Stii ca e mai mult si nu poti ajunge acolo. Pagina cu pagina, peisaj idilic dupa peisaj idilic, ti se adanceste doar teama ca dincolo de frumoasele imagini nu exista decat un mare adevar urat si pe care nu ai cum sa il schimbi.
Si da, cu cat te apropii de final, descoperi parti din ceea ce ti se ascunde. Incepi sa intelegi, dar stii ca nu poti schimba. Si frustrarea uriasa, neputinta si furia raman fara rezolvare cand inchizi cartea. Aceasi furie neputincioasa resimtita si dupa alte romane scrise de Ishiguro.
* romanul beneficiaza si de o ecranizare deosebita 😉
De cum am vazut titlul am stiut despre ce e vorba. Eu n-am citit cartea, dar am vazut filmul si stiu ca m-a deprimat. M-a deprimat pentru ca sunt constienta ca noi chiar am fi in stare sa facem asta, fara sa tinem cont de vietile pe care le creem doar pentru a le distruge.
Si eu am o legatura speciala cu Ishiguro ca scriitor, Remains of the Day si Never Let Me Go sunt doua dintre romanele mele preferate. Este incredibil ce povesti superbe si emotionante reuseste sa creeze practic din nimic si cum te face sa te indragostesti de niste carti atat de statice in care nu se intampla mare lucru!
@Crinutza si daca te-a deprimat atmosfera din film, sa vezi cum se simte in carte 🙂
@Lenebarbie – ma bucur ca nu sunt singura care iubeste cartile lui! 😉
Ah, n-am citit cartea însă am văzut filmul acum câteva săptămâni. Atât de trist. Am plâns minute întregi.
@Adelina pe viitor poate reusesti sa citesti si cartea 🙂 chiar merita!
inca nu pot sa citesc o carte japoneza care nu e scrisa de Haruki Murakami. incerc dar tot la cartile lui murakami revin…
@Ramicori ar trebui sa incerci si altceva macar de dragul comparatiei 🙂
filmul ma chinui sa il vad de cand a iesit si inca nu am apucat in schimb cartea am citito acum vreo 2 ani cred si tare mi-a placu. nu mai citisem nimic de ishiguro dar mi-a deschis apetitul si cred ca va continua sa ma surprinda placut cu fiecare carte 🙂