Duminica seara m-am uitat la ceas la 22.34. Prea tarziu, mi-am zis. Doar o sa se sperie.
Vedeti voi, am uitat. Stiu, nu e mare lucru. Toti uitam.
Sambata dupa-amiaza am gatit cu gandul la el. Nu la cine credeti voi. Ci la client. Si nu am uitat sa il sun sa il tin la curent cu evolutia proiectului. Dar de ea am uitat…
Si apoi ce o sa-i zic. Stii, am clienti care trag de mine sa le gasesc oameni. Am candidati care trebuie vazuti, angajati. E vorba de fee-uri, invoicing-uri, dead-line-uri, feed-back-uri.
Oricum ea intelege. Ca sunt ocupata si ca viata s-a schimbat. Ca sunt la sute de km de ea, ca am crescut. A vazut ca nu mai am vreme sa gatesc si nici sa am grija de flori. Si ma priveste cu drag, desi nu ii mai este clar ce am devenit.
Ma complac in a ma asigura ca stie cat de mult o iubesc. Ca o ador. Ca mi se incalzeste sufletul in clipa cand ma gandesc la ea. Si ma gandesc des la ea.
Dar maine am s-o sun. Si am sa-i spun doar ca o iubesc si ca in fond, pentru noi doua, timpul si distanta nu mai au valoare.
Si mereu imi amintesc de cantecul ei in biserica…