Am trait mereu sub vraja lui Eliade. De mic copil, fiind intrebata cine este scriitorul meu preferat, raspundeam Eliade, fara sa am nici cea mai vaga idee despre cine vorbesc. Poate a fost un semn a «relatiei» speciale ce a urmat.

Prima oara, paradoxal, am cunoscut cea mai dificila parte a sa, si anume cea de istoric a religiilor. Dupa cativa ani a urmat, aproape concomitent, sa-l cunosc ca scriitor de literatura fantastica si ca tanar indragostit de Maitreyi. Si tocmai cand credeam ca mai bine nu se poate, am citit Romanul adolescentului miop.

Normal, nu compar ca si valoare acest mic roman, cu marile lui opere, dar nu ii pot nega o uriasa forta si vivacitate. Desi discursul este foarte personalizat, romanul are calitatea de a permite sa ne regasim in tragediile sufletesti ale adolescentului Mircea, cu toate ca nu ii semanam nici macar in trasaturile esentiale.

In fond este vorba despre adolescenta oricarui iubitor de carti, de lumea lui interioara minunata, traita doar intre carti. Infruntarea vietii reale, dincolo de geamurile mansardei, il indeparteaza uneori pe Eliade de idealurile sale si ne dezvaluie ca si el este vulnerabil. Totusi, aceste rataciri, nu pot sa modifice esenta sufletului sau si nu-i pot altera trasatura ce-l defineste.

In Romanul adolescentului miop ni se dezgoleste cu asprime, curaj si naivitate un tanar suflet exceptional. Suntem facuti partasi la lupta lui, la victorii si esecuri, dar mai ales intelegem cum a inceput destinul unui mare om. Totul este transpus pe hartie cu multa ironie si o voita (dar tocmai de aceea nereusita) raceala si degajare.

Nu incepeti sa cititi acest roman cu gandul la celelalte opere ale lui Eliade, pentru ca e posibil sa-i ratati tot farmecul si intelesul. Cititi romanul cu inima usoara si eventual cuprinsi de nostalgia anilor de liceu. Puterea ii sta in simplitate si in naivitate… Este un roman fara final, pentru ca se sfarseste cu inceputul vietii lui Eliade.

*recenzie aparuta si pe bookblog