Ajung seara tarziu acasa si intru in spatele blocului sa parchez buburuza. In colbul din fata garajelor vad ceva miscand: un sobolan???!!!

In lumina farurilor, un mic arici se indeletnicea cu ceva important intr-o balta aproape secata. Dupa traditionalul „ohhh, soooo sweeeeetttt” imi dau seama ca am o problema ceva mai mare: balta se afla FIX in dreptul locului meu de parcare. Asa ca decid sa mut ariciul.

Cobor din masina si ma indrept catre ariciul devenit brusc un glob de tepi amenintatori. Cu piciorul il rostogolesc cu grija: imi ia cateva minute sa ajung cu delicatete cu ghemotocul meu in iarba din gradina blocului. Il indes in iarba inalta si ma indrept zambind si multumita de mine spre masina. Urc in masina si parchez ca de obicei.
Apoi ma duc spre gradina unde lasasem cu doua minute inainte ariciul. Nu era acolo! Cum??? Unde sa fi fugit? Incep sa ma invart prin intuneric sa incerc sa identific ghemotocul de tepi. Nu il vad nicaieri.

Resemnata, ma intorc la masina sa imi iau geanta.

Cand deschid usa, vad in lumina becului aprins ceva miscand. Sub roata din spate a masinii, ariciul, tavalit si fleocit, era cu burtica in sus, cu labutele inaltate in aer a disperare si cu gurita cascata.

Ma aplec disperata spre el doar pentru a-i observa ultimele spasme. Cu lacrimi in ochi (inca nu am ajuns la scoala la cursul „Interventii de urgenta ale medicului veterinar mereu pregatit pentru a salva victimele de sub roti„), il bomban pe sarmanul arici pentru neinspirata directie de fuga.

Tot cu piciorul, il rostogolesc in iarba si ma cuprinde acel tremurat nervos cand atingi un proaspat cadavru.

De cate ori ma urc in masina, vad in gradina tepii lucind din iarba.