Sunt modesta. Si vorbesc foarte serios. De ce? Pentru ca am crescut in casa bunicilor mei, unde raul suprem era mandria. Vrand-nevrand ideea a fost si este inoculata in mine. Precum mirosul supei cu taitei, a bradului in camera rece, a dalilor din curte. Sau convingerea ca duminica trebuie sa am mancarea proaspat gatita si nu sunt o gospodina desavarsita daca nu adaug si o prajitura.
Si asta pentru ca din gura bunicii nu am auzit insulta mai ingrozitoare, spusa cu mai mult aplomb si dispret decat „Este un om mandru!”. Astfel, am asociat mandria oricarui arogant care tulbura linistea casei bunicilor. Si in nici un caz, eu, comoara lor, aveam sa devin un om mandru.
Pana cand ajungi sa realizezi pericolul modestiei, pericolul de a te teme de mandrie. Pentru ca ajungi ca succesul (cat de mic) sa te ia pe nepregatite, sa nu stii ce te-a lovit, de unde si de ce. Desi este al tau, este rezultatul muncii tale si a mintii tale.
Nu, nu am devenit mandra. Ci am incercat sa imi recunosc puterea.
Sa reusesc sa imi recunosc si admit tabieturile care alta data le ascundeam rusinata (sa tin liste, sa am to do list-uri pentru orice lucru) si sa vad de ce sunt mai eficienta facand asta. Sa admit faptul ca nu imi place sa socializez cu oricine; fara a suferi de mizantropie, sunt un mic arici atunci cand intalnesc oameni care nu prezinta interes; si astfel am reusit sa cunosc oameni cu totul deosebiti….si nu ma mai simt frustrata, incoltita sau plictisita cand vorbesc cu prietenii mei.
Am invatat multe si am avut parte de incurajarile unor oameni deosebiti. M-am invatat pe mine, m-am acceptat si mi-am asumat micile, marile, uracioasele si simpaticele trasaturi.
Nu! Bunica nu va putea spune niciodata despre mine ca sunt un om mandru. Dar nici modestia nu ma va mai impiedica sa imi dau seama de ceea ce sunt eu si de ceea ce sunt in stare. Astfel devin eu.
Stii cum se zice: „Lauda de sine, nu miroase-a bine”. Dar trebuie sa recunoastem ca uneori te simti bine cand meritele iti sunt recunoscute si parca iti vine sa le zici tuturor: „uite ce am fost in stare sa fac”. Nu cred ca trebuie sa fii un om mandru ca sa te bucuri de ceea ce ai facut pe puterile tale. 🙂 Nu te cunosc de mult timp, dar chiar asa te-am vazut, ca pe un om modest, dar in acelasi timp cu „much to be proud about”. 🙂
din pacate orasul macina lucrurile astea.
@hellene – 🙂 (asta din seria „nu stiu ce sa mai zic” :))
@oceanograful – sa stii ca si eu sufar de aceasta macinare. acasa (in petrosani), poate ptr ca este oras mai mic, asta nu se simte asa de tare. dar aici in timisoara, fiind si departe de toata familia,imi este foarte greu sa pastrez obiceiurile.
Mi-ai dat oidee buna pentru un viitor post si o sa vorbesc mai pe larg despre asta 🙂
ma bucur 🙂
Eu te-am ginit de la inceput. De aia ti-as si zis pana acum, cel putin o data ca mi-i drag de tine. Ca nu esti nimic din ceea ce sunt eu si eu nimic din ceea ce esti tu. Poate gasim puncte comune, insa ca temperament, mai greu. Ti-am mai spus ca oameni ca tine nu se gasesc fiesce bloc, multi dezvolta tehnica agresivitatii de dimineata pana a doua zi dimineata, cu atata inversunare, incat intr-o zi, cand o fii, o sa doresti sa te reconstuiesti si sa fi ca ei. Sa-ti recitesti atunci postul, sa-ti amintesti ca cel putin o persoana ti-a admirat atunci modestia… nu e putin lucru…
@ rebecca – daca de cele mai multe ori spun ca din fericire viata ne rezerva surprize, cred ca uneori lucrurile pot lua si o turnura mai putin placuta. :)dar sa speram ca nu e cazul