Zilele acestea blogosfera mamiceasca s-a inflamat din nou din cauza celebrei metode a lui Ferber, atat de laudatul la romani cry-it-out (in traducere libera „lasa-l mama sa planga ca asa se invata minte”).

Am mai povestit de multe ori pe blog ca pana sa nasc, cu o inconstienta cum rar am dat dovada, nu m-am prea preocupat cu ce o sa fie dupa ce ajung cu bebe acasa. Eram atat de preocupata sa o vad nascuta si sanatoasa, incat detalii precum somnul, baia, rutina etc erau destul de putin importante in mintea mea.
Stiam insa una si buna – ca voi face tot posibilul sa ii ofer copilului meu tot ce este mai bun.

Si imi aminteam de vorbele unui dascal (aleg termenul special pentru ce a insemnat acea doamna in viata si inima mea) care ma sfatuia mereu sa imi tratez copilul ca pe egalul meu si sa nu-i desconsider necazurile. Daca va plange vreodata pentru ca i s-a stricat rochita de pe papusa, sa nu ii trantesc rece ca e o prostie sa planga din asa ceva. Ci sa vad un pic lumea prin ochii ei, sa privesc si eu rochita sfasiata, daca pot sa ii ofer o solutie si daca nu, pur si simplu sa fiu trista alaturi de ea.

De aceea nu am neglijat nici o clipa nevoile copilului meu. Inainte sa fii citit vreo teorie la moda, inainte sa aflu ca se numeste attachment parenting, inainte sa aflu ca acestea sunt metode de parenting.
Pur si simplu. Pentru ca ce mi-a spus acel dascal mi s-au parut argumente de bun simt.

Natalia nu a fost lasata niciodata sa planga nealinata.
Ne-a plans in brate, dar mereu am fost acolo pentru ea. Mereu o linisteam si ii spuneam ca o intelegem. Nu ne-am panicat, nu am devenit nervosi. Ba de cele mai multe ori ne-am insotit spusele cu un zambet de incurajare. Si fata mereu se linisteste, suspina privindu-ne cu ochi mari si gangure apoi suparata.

Natalia are imediat 6 luni.
Nu, nu sunt „trecuta” prin multe cu un copil. Dar va pot spune un lucru: poti ajunge la rezultate extraordinare cu o atitudine pozitiva, cu dragoste, atentie si respect.

In primul rand atentie cu ce asteptari porniti la drum.

Chiar si eu am fost bombardata inca dinainte sa nasc cu imaginea copilului-monstru mic si egoist, urlator si cacacios, motivul pentru care viata ta va deveni o fundatura trista de scutece murdare, fara iesiri in oras si mai ales, copilul va deveni amenintarea numarul 1 a casniciei tale.

Asteptam copilul ca pe o implozie programata a propriei vieti.

Si de aici oamenii se impart in doua categorii. Cei care ajung la randul lor sa propavaduiasca cataclisme ale natalitatii si oamenii care imi spuneau cu un zambet retinut „o sa fie cel mai minunat lucru din viata voastra”.
Pentru noi Natalia a fost cu adevarat o minune, ceva care ne-a schimbat profund si pur si simplu ne-a facut mai fericiti. Am acceptat-o cu multa relaxare in viata noastra, ne-am cladit pogramul dupa al ei si suntem recompensati zi de zi cu liniste si zambete.

Dar mai sunt parintii care intra in prima categorie. Parintii care reiau ciclul copilului – problema.

Personal, nu cred in bebelusi problema.
Cu riscul sa ma repet – urasc intrebarea: e cuminte? urmata invariabil de: doarme bine noaptea?

Cum poate fi un bebelus obraznic? Si implicit, este un bebelus rau daca se trezeste noaptea si nu doarme ca un adult? Si sincer, cati dintre voi, capabili sa cititi aceste randuri (deci ajunsi la diferite stadii ale maturitatii) nu va treziti deloc noaptea?

Poblema metodelor de facut bebelusii sa doarma dupa program este perfidia lor.

Trecand de problemele medicale pe care le provoaca micutului aflat in dezvoltare (puteti citi aici si aici articole despre asta), ele santajeaza parintele si il inghesuie intr-un colt – nu vrei sa fii tocmai tu parintele bebeluslui acela rau, care (oroare!) nu doarme noaptea.

Si in plus, este o chestie generala, toata societatea asteapta asta de la tine: sa fii mama eroina! La 2 luni de la nastere sa recapeti talia de viespe dinainte de sarcina, sa ai unghiile perfect date cu lac, parul proaspat vopsit si sa ai vreme sa iti reiei viata sociala.
In fond, de ce nu poti educa copilul sa doarma? Asa poti primi o gramada de laude – ai bebelus cuminte – si ai si vremea sa iti reiei activitatile dinainte de copil.

Ahhh, si cine se plangea ca e greu sa ai un copil?!

Si daca nu iese? Pai cel mai bine e sa-l invatam pe micutul manipulator (care sigur la cele 6 luni ale sale a urzit un plan diabolic sa-ti ruineze stilul de viata) sa doarma. Nu vrea? Tipa, urla cu disperare? Ete na, tupeu pe el! Lasa-l sa planga! Doar toata lumea zice sa nu te lasi, ca li se urca la cap, ii scapi din mana. Micutii dictatori, hotii de viata sociala si de liniste conjugala.

Si ma intorc in gand la vorbele dascalului. Si fac acelasi exercitiu pe care il facea Zoozie azi.
Ce este in mintea si in sufletul unei fiinte care se simte parasita si pe care nu o ajuta corpul sa se descurce singura? Si chiar daca se taraste, este inchis.

Cand discutam cu prietenii despre Mar Adentro, toata lumea intelegea impulsul personajului principal – paralizat, prizonier in propriul trup – de a se omori.

Citatd din film – („You are standing there, three steps away, but for me those three steps are an impossible journey.”)

Pentru ca era mai usor sa te transpui in pielea lui – un adult – si sa te cutremure neputinta lui si sa intelegi adanca teama, groaza si nevoia de iubire neconditionata. Nevoia de blandete si de caldura umana. Intelegeai mai bine tristetea acelei camere in care personajul era izolat la nesfarsit.

Cu un bebelus e mai greu se pare. Dar va rog, faceti un efort.
Imaginati-va cum ar fi sa cereti ajutor, sa strigati de frica si sa nu va ajute nimeni. Nici macar acea fiinta care va alina orice teama, va alina foamea si la vazul careia zambiti pentru ca va simtiti inundati de dragoste si bucurie.
Si cum v-ati simti daca v-ar durea ceva si nu puteti intelege ce, daca ati sta incomod dar nu v-ati putea misca, daca pur si simplu in acel moment vi s-ar face frica, v-ati simti singuri si nimeni nu v-ar raspunde, toti ar pleca din camera si ar inchide usa dupa ei.

Nu cred ca detin adevarul absolut si in nici un caz nu ma cred o mama „care le stie pe toate”. Eu invat zi de zi si in fiecare zi imi dau seama cat de usor este sa gresesti.

Tot ce va spun eu este sa nu mai aplicati metode. Fie ca vorbim de cry-it-out sau de attachment parenting. Sa nu mai ascultati de ce vrea lumea si sa nu mai credeti ca trebuie sa faceti ceva sa va justificati ca parinte in ochii ei – e ok sa iti adormi copilul leganat, e ok sa nu mai ai vreme de iesit in oras, e ok ca bebelusul tau sa se trezeasca noaptea.

Ascultati doar de copil si ghidati-va doar dupa nevoile lui.
In primul rand fiecare copil este diferit – mananca in alt ritm, are alte gusturi, adoarme altfel, are alt program de somn, are alte lucruri care il distreaza si alte lucruri care il sperie. Fiecare metoda aplicata orbeste este o metoda de tortura.

Si apoi ajung sa ma minunez cate s-au intamplat si cat de mult ne-am departat noi de noi. Si cat de trist este sa nu-ti mai auzi nici macar glasul propriului copil. Sa nici nu il mai distingi in zumzetul general, in galagia a „cum ar trebui sa fie”.

Si cel mai trist este atunci cand si bebelusul inceteaza sa mai auda vocea propriei mame, pierduta undeva in spatele unei usi, a baraitului abia perceptibil a tuturor gadgeturilor menite sa „iti faca viata mai usoara”.
Si abia acum pricep monstruozitatea pernutei care imita sunetul batailor inimii.