Tema zilei de azi a fost marul si cu aceasta ocazie am spus o frumoasa poveste despre mere si am improvizat o mica invitatie la joaca (o vedeti in pozele de la finalul articolului), din plastelina, crengute, frunzulite si cateva flori uscate. 
Povestea am gasit-o aici, iar traducerea imi apartine. 
Povestea stelei din mar
 de Madge Bigham 

A fost odata o mica samanta, care a dormit in plapumioara ei de pamant cat a fost iarna de lunga si s-a trezit, intr-o dimineata de primavara, cand Tatal Soare a inceput sa straluceasca. 
Mica samanta s-a trezit si a inceput sa se intinda si sa caste si iar sa se intinda, pana cand piciorutele i s-au afundat tot mai tare in pamant si a reusit sa iasa cu manutele de sub pamant. Apoi, intinzandu-se inca o data, micuta samanta si-a scos capsorul de sub pamant si a inceput sa se uite roata la lumea mare. 

Dupa toate acele lungi luni de iarna petrecute in patul ei pamantiu, micutul lastar credea ca nu exista ceva mai frumos decat iarba si florile si privea cu ochii mari lumea din jur. Toata ziua a ascultat micul lastar muzica pasarilor, a vantului si era plin de incantare. 
A privit cum norii zboara pe cerul albastru si apoi a privit cum cerul devine auriu cand Tatal Soare s-a ascuns in patul sau. 
Si apoi, pe cand toate deveneau din nou intunecate, micutul lastar a vazut ceva minunat: sus, pe cer, stelele licareau precum diamantele! Si-a dorit atat de mult sa  atinga una si s-a intins, s-a tot intins, sa ajunga la cer.
Dar nu a putut atinge stelele stralucitoare. Si pana la urma a inceput sa planga. 
 Dintr-o data, a aparut o mica zana, purtand o coronita stralucitoare precum stelele de pe cer. „De ce plangi?” a intrebat zana. „Pentru ca imi doresc si eu atat de mult o stea pentru mine!” a raspuns micutul lastar. „Ah, intr-o buna zi, dorinta iti va fi indeplinita,” ii zise zana. „Dar mai intai, ai mult de lucru. Trebuie sa cresti mare si inalt si plin de dragoste.” Si apoi zana a disparut. 

Micutul lastar a muncit din greu sa creasca mare si puternic, iar dupa un timp a devenit un pomisor de mar. Regele Furtuna a venit cu ploi, cu vant si il puneau la pamant, dar tanarul pom se lupta sa se ridice si astfel a crescut tot mai inalt si mai puternic. Si dupa o vreme, pomisorul nu s-a mai temut de furtuna, pentru ca stia ca el o ajuta sa creasca. 

 Dupa multe vizite ale Regelui Furtuna, intr-o dimineata, pomisorul s-a trezit cu crengile pline de flori roz. „Oh, ce dragut!” s-a minunat pomisorul si a avut mare grija de ele, zi dupa zi, pana cand au aparut mici copilasi-samburei. 
Acum, pomisorul devenea mama si era atat de ocupata sa aiba grija de copilasii ei, merele, incat a si uitat de dorinta care o spusese zanei. 
 Vara a venit, iar copilasii ei au crescut aurii si verzi, iar zane mici au venit si i-au sarutat pe obrajori, pana cand fiecare mar s-a inrosit de bucurie. 

Iar ea era tare mandra de copiii ei – credea ca nici nu poate fi mai fericita de atat. Atunci, dintr-o data, si-a facut din nou aparitia zana cu coronita: „Am venit sa iti indeplinesc dorinta,” a spus ea, „sa iti aduc o stea de pe cer, una doar pentru tine.”
„Oh,” a spus pomisorul, „eu nu mai am nevoie de o stea. Sunt foarte bucuroasa cu merele, copiii mei”
 „Ei bine,” spuse zana „atunci am sa iti dau un cos plin de stele pentru copiii tai. Dar le voi ascunde adanc in ei, undeva unde doar Copiii Pamantului le pot gasi.”

Si asa a si facut. Si acolo vei gasi mereu o stea care te asteapta: in mijlocul fiecarui mar, aparand samanta cea mica, pe care tu o poti planta din nou in pamant!