Am promis de multa vreme deja ca imi voi face timp si curaj sa parcurg din nou clipele acelea. Au trecut ca prin vis, repede, cu mine impartita in doua, jumatate paralizata de ingrijorare pentru copilul cel mare si cealalta jumatate euforica pentru copilul cel mic, lipit de mine.

Toata lumea ma intreaba invariabil de Natalia.
Cum a fost, cum a reactionat.
Noi am inceput sa o pregatim din timp, cam de cand a inceput sa se arate burta. Il asculta pe Robert si ii urmarea miscarile inca din burtica. Am urmat sfaturile Sperantei Farca din cartea Cum sa intampinam…. si instinctele noastre (care ne spuneau acelasi lucru) si am facut minime schimbari.
De fapt, singurul lucru care anunta sosirea lui Robert era un pat lipit de al nostru si un dulapior reutilizat, care ii adapostea acum hainutele.

Desi am avut o gramada de discutii cu familia, am insistat ca in timpul spitalizarii, sa nu vina nimeni la noi si Natalia sa ramana doar cu tati. Astfel incat, sa nu adaugam marii schimbari, si alte schimbari.

Natalia parea foarte impacata cu sarcina si cu ideea de bebe.

Joi am fost la ultimul consult, care ma programa la cezariana pentru luni, la 40 de saptamani. Am avut in discutie si un VBAC, dar doctorul mi-a zis ca doar daca bebe e mai micut (nu era), daca mi se declanseaza travaliul natural (evident, nu s-a declansat) si daca nu depasesc 40 de saptamani (nici asta nu mi-a iesit).
Deja joi sarcina devenise dureros de grea si apasa foarte tare, desi colul era lung si inchis (3.5 cm!). Sincer, la momentul respectiv, nu imi mai doream decat sa se termine cat mai repede si sa imi tin in brate bebelusul!

 In weekend am pregatit-o pe Natalia si i-am spus ca mami pleaca, va ramane doar cu tati si apoi ma intorc cu bebe acasa.
Apoi a inceput nebunia.
Natalia a facut febra si nu isi mai misca gatul.

 In dimineata in care am plecat spre spital, parea vesela si mobila. Dar in parcarea spitalului, a inceput sa planga si a refuzat sa intre (noi planuiam sa intram impreuna pana inauntru, sa vada unde raman). Asa ca, am coborat singura, cu micul meu bagaj si m-am internat, in timp ce Dan s-a intors acasa cu ea, unde urma sa ramana cu mama mea 2-3 ore, pana nasc.

M-am internat si la scurt timp am fost dusa spre sala de operatii si am fost preluata de anestezista.
Stiam deja ce urmeaza. Eram relaxata in privinta operatiei, nerabdatoare sa il vad pe Robert si sa stiu ca este bine. Sa ii aud acel prin tipat.

Probabil ca cea mai pozitiva experienta din spitalul nostru privat a fost cea cu anestezista. O doctorita tanara, calda si rabdatoare, mi-a explicat fiecare pas cu rabdare si a ramas toata operatia la capataiul meu, explicandu-mi cu blandete ce se intampla si de ce intarzie doctorii (multe aderente de la prima cezariana). Tin minte ce emotii aveam cand imi spunea ca indata il voi auzi pe bebe plangand!

 Si, tocmai cum a spus ea, l-am auzit pe Robert tipand. Sanatos si fara probleme, l-am vazut prima oara atarnand de picioare, tinut de ginecolog si preluat de neonatolog in brate. Doctorita a si exclamat: „O fi baiat, dar uite ca e frumos ca o fata!”

In cateva secunde l-am simtit pus pe mine, cald si incredibil de fin. A fost lasat destul de mult pe mine (comparativ cu cat mi-a fost lasata Natalia), cuibarit intre umarul si obrazul meu.
Imi era groaza de ce urmeaza: de timpul acela fara sfarsit, petrecut la terapie intensiva, in care nu iti vezi copilul, asa cum a fost cu Natalia. Amintirea acelor ore aproape ca m-a bagat in depresie luni intregi dupa aceea.
Insa de aceasta data, am fost scoasa din sala de operatie si dusa direct in salon unde mi-a fost adus de indata si Robert.
Laptele imi venise puternic chiar inainte de operatie, asa ca Robert a fost pus la san si alaptat inca din primele minute de viata. Pentru o cezariana, pana in acel punct aveam scenariul ideal.

 Dupa ce mi l-au adus, nu i-am mai putut da drumul. Nici nu aveam de ce. Lapte aveam, un colostru minunat, stiam sa manuiesc un copil, sa il pun la san si sa il schimb.

In plus, aveam cea mai puternica motivatie.
Dan, dupa ce l-a vazut pe Robert vreo 5 minute, a fugit acasa, unde situatia Nataliei se inrautatise. Avea febra, mergea cocosata si cu gatul intr-o parte. Din primele ore dupa operatie, stiam ca trebuie sa ajung repede acasa.

A urmat o noapte grea. Prima noapte cu Robert.
Robert a fost linistit, a fost luat de langa mine cam o jumatate de ora, la vizita medicala de seara, in rest dormea si papa….viata de nou nascut tinut langa mama sa. Dar acasa stiam ca Natalia se simte rau, avea temperatura undeva in jur de 40 si frisoane. Incepuse deja tratamentul pentru niste pustule de puroi descoperite in gat de doctorita noastra.

Puroi…Natalia nu avusese niciodata nici macar o raceala mai serioasa.

Toata noaptea nu am dormit, intre alaptari dese, vizitele stresa(n)te ale asistentelor de la neonatologie care pareau ca nu au mai vazut bebelus dormind langa mama sa si nenumarate mesaje schimbate cu Dan despre starea Nataliei.

 Si apoi a urmat caderea.
 La 4 dimineata Robert s-a trezit sa pape. L-am alaptat, l-am schimbat. La 7 a venit asistenta sa il ia la vizita de schimb de tura. I-am zis sa mi-l aduca repede inapoi pentru ca doarme de la 4 si probabil se va trezi in curand sa manance. Da, da, sigur.
Se face 8, se face 9.

Ridic telefonul si sun la neonatologie.
 „Buna dimineata, mi-l aduceti va rog pe Robert inapoi in camera…”
La capatul celalalt al firului, o voce acra si agresiva, mi-o taie scurt „Doamna, dar ce credeti ca aici e cresa sa aducem bebelusii cand vreti? Asta e o maternitate!”

 Am inghetat si nu am avut nici o reactie. Am pus receptorul la loc si am iesit pe hol. Simteam nevoia sa plang si nu vroiam sa ma vada colega de salon. (Stiam de la prima nastere ca plansul e contagios la femei care tocmai au nascut 🙂 )

Trecusera 24 de ore de la operatie, iar eu bantuiam pe holurile spitalului nostru privat, care isi facea renume din sprijinirea rooming-in-ului si a alaptarii, cu sanii durerosi de la prea mult lapte, fara copil, cu refuzul clar si agresiv de a mi se aduce copilul si plangeam. M-au oprit vreo doua asistente si nu intelegeau de ce plang…”mergeti sa va odihniti” mi se spunea.
Parea ca nimeni nu intelege: eu nu ma puteam odihni fara copilul meu langa mine.

 Robert mi-a fost adus in jurul orei 11, dormind dus. Am aflat doar atunci ca li s-a luat sange de dimineata. Am intrebat asistenta daca a mancat. „Da, a mancat bine!” imi zicea ea mandra. Cu glas gatuit i-am zis ca Robert e alaptat exclusiv si stiam ca e trecuta informatia asta pe vreo fisa ceva, ca asa se laudau.
Asistenta se inroseste si raspunde grabit: „Ah, el e Robert. Da, da, m-am incurcat. Desigur, el nu a primit nimic.”

 Nu mai aveam energie de ea, l-am luat in brate, dar bebelusul meu de o zi, dormea adanc. Ultima oara mancase la 4 dimineata, iar ei imi spuneau ca dupa 7 ore lui nu ii este foame si doarme neintors. Am strans din dinti si am stiut ca trebuie sa ma externez cat mai curand.

Ca facut, fix atunci a venit si psiholoaga spitalului sa povesteasca cu noi. Desi nu aveam nici o intentie sa povestesc micul meu incident (vroiam doar sa ma externez), intrebarile ei si faptul ca eu aveam inca pe pat un bebelus dormind adanc, la 8-9 ore dupa asa-zisa ultima masa, m-au facut sa incep din nou sa plang si am povestit mica aventura.
Si regretul…dorinta de a-mi alapta exclusiv bebelusul, capacitatea de a o face, dar nepasarea personalului fata de dorintele mele, ca mama. Si doar nu vroiam excentricitati. Ci doar ca bebelusul meu sa bea doar lapte de la mine, sa bea doar colostru.

Pe colega mea de salon o amageau ca nu are lapte, desi nu venea nimeni sa o ajute sa puna bebelusul la san. Dar la mine nu puteau spune nimic pentru ca era evident ca lapte e din belsug si mai stiam si sa imi pun singura copilul la san.
Si tot nu a fost suficient!

 De indata ce a sosit ginecologul meu, am insistat la el sa ma externeze. Adevarul e ca ma refacusem miraculos (macar pentru asta a meritat banii!) si la 30 de ore dupa operatie urcam si coboram scari, eram in forma in care eram in ziua 4-5 la prima cezariana.
Doctorul mi-a zis ca daca ma externeaza si doamna doctor neonatolog, el nu ma mai retine.

Spre norocul meu, Robert era sanatos si neonatoloaga, desi cam retinuta, mi-a dat hartiile prin care semnam pe proprie raspundere ca am cerut externarea.

 La nici 48 de ore de la operatie, l-am sunat pe Dan sa vina dupa noi.

 Cand deja ma imbracam si ma pregateam sa plec, o asistenta intra in salon si imi da telefonul ei. La celalalt capat, ginecologul care m-a operat…nu stiam ce se intampla, speram sa nu apara vreo problema cu externarea.
 Cu o voce grava imi spune ca a auzit de intamplare(de la psiholoaga), dar vrea sa o auda din nou de la mine. De data asta cu mai multa stapanire de sine, i-am povestit incidentul cu „cresa”. L-am simtit furios si mi-a garantat ca „lucrurile nu vor ramane asa” si ca va discuta cu cei de la neonatologie, unde au mereu probleme.
 Ei bine, asta e deja problema voastra. Pentru mine e cam tarziu.

Mi-am luat bebelusul in brate si am coborat singura la parterul spitalului.
In sala de asteptare, era Dan cu Natalia. Si cand am vazut-o pe Natalia am crezut ca se prabuseste cerul pe mine. Palida, cu capul blocat intr-o parte, mergea incet si cocosat. Nu mai facuse febra, dar arata ingrozitor de rau.

 Am urcat in masina si atunci l-a vazut prima oara pe Robert si parca a prins culoare in obrajori. L-a luat de manuta si tot repeta cat e de frumos. Saptamani intregi dupa aceea isi amintea de Robert cel cu caciulita galbena, asa cum l-a vazut ea in prima zi.

Am ajuns acasa si am dus-o la culcare, la somnul de pranz, am citit si am cantat impreuna.
Peste 2 ore s-a trezit si era Natalia a mea: sanatoasa si vesela. Parca nici nu fusese bolnava. In vreo 2 zile a disparut si puroiul acela misterios.

 Si ne-am inceput frumos viata in patru, iar Natalia l-a adorat pe Robert din prima clipa. Ca in povesti! 🙂

*Nota:
Nu e intentia mea sa fac o reclama negativa spitalului. Cum am spus si celor carora le-am povestit direct, partea de ginecologie a fost ireprosabila, problemele au fost la partea de neonatologie. De fapt, stiam de aceste probleme si inainte sa nasc, nu sunt prima mama cu o astfel de experienta, le-am discutat si cu ginecologul meu, dar am mizat pe experienta mea in alaptare si am considerat ca ma descurc la fata locului. Nu pot decat sa ma bucur de aceasta experienta, pentru ca sprijinul in alaptare pentru o mama la primul copil este aproape nul si acordat doar cu insistente.