0
8 In Uncategorized

Poporul care isi iubeste cainii


Lulu – maidanez adoptat in 2010

“Iubesc cainii mult de tot! Nu mi se pare corect sa fie eutanasiati – am si dat share la o astfel de poza pe contul meu de Facebook. Nu, nu, eu nu am caine. Nu am timp, cu copilul, am inteles ca nici nu e foarte sanatos sa stea in casa cu bebelusul…”
Suntem un popor care isi iubeste cainii, de la distanta confortabila de unde nu miroase, de la distanta confortabila de unde nu lasa par, de la distanta confortabila a unei delcaratii pline de infatuare, dar de la kilometri distanta de realitate.
Suntem un popor care isi iubeste cainii cu mancare aruncata de la geamul bucatariei sau cu oasele stranse in punguta si daruite cainilor din parc, in drum spre lucru. 
Suntem poporul care ne hranim cu resturi o calduta multumire sufleteasca ca ne-am facut pomana cu niste suflete chinuite. 
*****
“Vai, dar noi iubim animalele! Am fost zilele trecute la o ferma si copilul nostru a mangaiat un vitel pe bot, s-a jucat cu niste gaste si niste iepurasi. Cat era de ….. stai!! nu
pune mana pe el! tu nu simti cum pute?”
Privesc catre
mama care tipa isteric si isi opreste copilul sa puna mana pe unul dintre
cainii nostri. Ala spalat, care sta in casa cu noi, care a crescut cu
Natalia, ala de pute, baleste si isi imprastie purecii cu noi in casa si
motaie obosit pe canapeaua noastra din living. 
….cateva minute mai tarziu, cainele este recompensat cu un urlet ascutit si cu un picior in burta. “Ia-l de pe mine!” striga copilul.
****** 

Cu cateva luni in urma am asistat cum niste hingheri vanau caini vagabonzi. Am fost martora unui spectacol grotesc si am privit cu sufletul trist ochii mari si speriati cu care si Natalia privea scena. Nu, nu m-a deranjat procesul prinderii cainilor (trist, dar pana la urma necesar), ci m-a deranjat dezlantuirea spectatorilor. 
Tineri si copii, femei si batrani, au profitat din plin de acest spectacol pentru a-si descatusa un soi de sete de agresivitate si de durere. Incurajau, se bucurau cu ochii stralucind si bale la gurile ranjite, in timp ce cainii era prinsi in lat si urcati – zvarcolindu-se spanzurati – in dubele hingherilor. 
Plansul lor, spaima lor, era o masa imbelsugata pentru un spectacol savurat de trecatori. 
Suntem poporul care nu stie sa iubeasca cu adevarat si care crestem in sanul nostru, generatie dupa generatie, cruzimea in forma cea mai primitiva. 
Ne impotrivim cu mintea incetosata oricarei masuri de control, pentru ca avem nevoie aproape visceral de spectacolul chinuitor si sangeros al cainilor morti sub rotiile masinilor, ai puilor inecati sau sufocati in ghene, al cainilor rosi de demodecie care umbla pe strazi cu carnea topita de pe oase, al cainilor batuti si spanzurati de anonimi celebrii pe youtube. Si apoi intoarcem nasul ca pute!
Suntem un popor pentru care castrarea patrupedelor e o cruzime, dar inecarea puilor sau a femelelor o distractie oferita ca trufanda copiilor din gospodarie, pana la urma o necesitate. Chiar si cei mai slabi de inger, aleg metoda “eleganta” a abandonarii animalelor pe camp sau sosea. 
Apoi cand numarul lor e prea mare, nu mai e vina nimanui! 
 
 Dodo – maidanez adoptat in 2009
 Am 3 caini. Doi dintre ei adoptati de pe strada, in stare ingrozitoare. Batuti, spanzurati, plini de sange, cu dintii scosi de la o bataie cu caramida, bolnavi, plini de capuse. I-am bagat in vana din casa, i-am spalat, i-am castrat, ii tin in curte, nu i-am salvat pentru 2 saptamani, pentru 2 luni, pentru cateva zile cat sa imi dea mie un sentiment bun de salvator, ci i-am salvat pentru cate zile o avea. 
Ne e greu cu ei, mananca mult, nu avem cu cine ii lasa cand plecam in concedii, dar e un angajament pe care l-am luat in momentul in care am decis sa ii hranesc. 
De asemenea, am realizat ca nu ii poti salva pe toti. 
Iar pentru a salva cat mai multi, nu e nevoie de bobite sau de pastile de deparazitare, ci e nevoie de educatie! 
E nevoie de grija adevarata, nu de ONG-uri paravan si de “iubitori de animale” care considera castrarea o cruzime si nu detin animale sau tin in conditii improprii animale care se inmultesc necontrolat sub nasul lor. 
E nevoie de dragoste si responsabilitate. 
Pentru ca suferinta se inmulteste direct porportional cu ei, pentru ca noi giram toata aceasta suferinta.

You Might Also Like

8 Comments

  • Reply
    Sabina
    02/09/2013 at 15:13

    Ai mare dreptate, Ama!
    Suntem mari iubitori de animale, dar nu stim sa le respectam, nu stim nici macar sa ne respectam unii pe altii …trist dar adevarat!

  • Reply
    ama
    02/09/2013 at 15:22

    Multumesc, Sabina! 🙂

    In moderare am deja cateva urari de "bine", cand tot ceea ce am indemnat a fost sa ne educam si sa nu mai confundam iubirea de animale cu lipsa de discernamant.

    Orice iubitor de animale responsabil (!) va spune la fel ca mine: cainii nu au ce cauta pe strada.
    Este un loc nesigur si pentru noi si pentru ei.

  • Reply
    Corina Ureche
    02/09/2013 at 18:39

    Ama, ai zis un mare adevar. Reiese cat de mult ne respectam pe noi insine.
    Am adoptat si eu un caine de la adapost anul trecut, pe Ozzy. E greu cu el, nu zic nu, insa e adevarata terapie. Mamicile de la noi de la bloc sunt ingrozite cand iesim afara la plimbare si sa ne jucam cu mingea. Nu il las intre copii pentru ca Ozzy ii linge pe manute si nu e pe placul tuturor…in fine. Sper sasi deschida lumea ochii si sa vada adevarul adevarat.

  • Reply
    Sabina
    02/09/2013 at 18:51

    Tocmai ce spuneam si mai devreme …suntem deficitari la capitolul respect. Este evident ca nu putem avea aceleasi opinii, insa trebuie sa invatam o data pentru totdeauna sa ne respectam.

    PS. Si eu am adoptat un catelus, insa cu un caine salvat "nu se face primavara".

  • Reply
    ama
    02/09/2013 at 19:56

    Corina – l-am vazut pe Ozzy al tau si e tare simpatic! Se vede pe fata lui :))

    Eu am spus-o de mai multe ori, daca e vorba de incredere, eu as lasa-o pe Nati mai degraba in grija cainilor mari, cei adoptati, decat in grija lui Aldo. In afara de bucuria lor euforica, sunt mult mai protectivi decat celalalt. Nati are obiceiul sa ii caute in dinti, ii trage de buze si de limba si ei stau cu capetele intinse si inchid ochii de placere :)) istericul mic din casa nu e la fel de intelegator.

    Cu toate astea, trebuie sa recunoastem ca ceea ce ii face sa fie asa sunt conditiile.

    Chiar si ai mei, de ar fi continuat sa traiasca pe strada, in haita, s-ar fi salbaticit si ar fi reactionat conform principiilor de haita.
    Asta e tristul adevar 🙁

  • Reply
    ama
    02/09/2013 at 20:00

    Sabina, tot am stat si m-am gandit in seara asta si mi-am dat seama ca de fapt taberele nu sunt trasate corect.

    E o tabara a celor care vor problema rezolvata in mod real si practic (si desi se tot cearta, au acelasi scop final) si tabara de gura-casca, care nu au animale, nici tangente cu ele si vorbesc sa se afle in treaba.
    Pe astia ii recunosti usor dupa truisme (pline de venin) sau cu sfaturi despre caini care tradeaza un om care nu a interactionat veci cu un caine.

    Diferenta de opinii, atunci cand exista opinii, trebuie sa fie constructiva. Din pacate cei mai multi au doar o ura care vrea sa para opinie si injura si insulta pe unde apuca.

  • Reply
    Adelina
    03/09/2013 at 05:08

    E nevoie şi de puţine condiţii pt. aşa ceva, crede-mă. Am avut şi eu câine în facultate, tot maidanez. Nu l-am putut ţine decât câteva luni. Proprietara ap. comenta, fetele cu care stăteam în chirie (multe) nu-l prea suportau că mai lătra noaptea… După o vreme, l-am dus la ţară, la bunicii din jud. HD. Şi acum trăieşte, s-a făcut cât un viţel. 🙂

    Aici, în Bucureşti, am luat 2 căţei pui din tomberonul de gunoi de lângă un parc. I-am spălat, deparazitat, hrănit cu pipeta şi apoi cu biberonul. Le-a găsit soţul stăpân, cineva la curte pe lângă Bucureşti.

    Ştiu că tu ai avut câine şi când stăteai în garsonieră, dar noi chiar nu puteam să-i ţinem…

  • Reply
    ama
    04/09/2013 at 12:38

    Adelina, sigur ca e nevoie de conditii. Aldo a stat in garsoniera, dar e caine de talie mica/medie, nu stiu daca ma tinea sa am in casa vreun vitel 😀 in curte e alta poveste. Chiar si asa, nu ne e usor cu ei

  • Leave a Reply