Voi cum stati cu parcarile din jurul blocului?

Veniti acasa linistiti ca este loc berechet? Aveti un loc asigurat? Locuiti pe o artera principala unde nici nu visezi la un petec de parcare? Stati intr-un cartier cu stradute stramte, sufocate de masini?
Vai de voi!

Eu stau pe o straduta de la periferia orasului. Blocul meu – exclusiv de garsoniere – se bucura de o amplasare privilegiata: in fata se intinde parcul, in spate un larg spatiu pentru gradini si garaje.
Si stiu, si eu gandeam la fel, ce viata privilegiata pentru soferita de mine si buburuza mea albastra: locuri de parcare cate vrei!

Hmmm!

Vin acasa in graba sa ma schimb si sa plec in oras (tocmai venise Andrei in Timisoara si urma sa-l plimb un pic prin oras). Dupa 15 minute de grabita schimbare a outfit-ului, cobor la masina si dau sa plec. Masina se lasa sub mine si ma trezesc cu rotile afundate pana la jumate in noroi.
In cei mai buni pantofi ai mei, imbracata intr-o delicata bluza alba, am reusit sa incoltesc doi vecini si sa ii conving sa ma ajute.

In urmatorele 10 minute, pantofii mei erau incleiati de lut si radacini de iarba, bluza era toata stropita cu noroi, pedalele nu se mai distingeau sub groase straturi de lut, pana ce si volanul era tot plin cu noroi. Masina a fost cu greu impinsa afara din groapa in care se afundase (lasata acolo de un Costel care sapase pentru niste cabluri electrice) si cu greu se mai distingea ce culoare are.

In alta seara vin eu frumusel acasa si – pentru ca toata parcarea era ocupata – am decis sa parchez in spatele blocului (unde mi-am cam si stabilit cartierul general de la povestea cu groapa). Parchez eu chiar sub geamul proprietate personala si deschid portbagajul sa-mi scot merindele proaspat achizitionate de la magazine. Usa de la portbagaj se deschide sfidatoare spre cer si in drumul ei semet atinge creanga unui liliac uscat.

In aceasi clipa aud un urlet indurerat si un cap burzulit apare la un geam vecin: „ce faci domnisoara???? omori pomul????” Privesc nauca in jur, caut pomul. Greu ma prind ca acele crengi uscate poarta denumirea de pom.
„Ai grija cu masina aia!” urla burzulita si tranteste cu naduf geamul de la bucatarie.
Eu imi mestec nedumerirea si furia si bomban suparata: de parca eu mi-as strica vopseaua pe un pom! uscat!!!

Si cand viata nu poate fi mai frumoasa (a.k.a zi libera cand imi programez sesiune de shopping), scot si eu capul cu plete frumos pieptanate pe geam si imi vad buburuza blocata de o masina in care se incarca mobila. Oftez si imi zic sa dau un exemplu de buna vecinatate si astept ca oamenii sa-si incheie corvoada de a baga un sifonier intr-un Citroen.
Peste trei sferturi de ora, cand sesizez ca masina mea este eliberata, ma incumet sa plec sa-mi satisfac setea neostoita de shopping. Domnul care a bagat sifonierul in Citroen, asudat si imbujorat, imi bate in geam si ma invita la o mica discutie despre importanta pozitionarii orizontale a masinii intr-o parcare.

Clipesc ingenua si imi prezint cel mai solid argument posibil: pozitionarea verticala permite parcarea a mai multor masini. Luand in vedere penuria de locuri, pozitionarea verticala nu poate fi considerata decat o dovada de comportament responsabil!

Oooohhh! Dar astfel am dezlantuit fiara – soferul nepriceput, complexat si ofticos!
Ca el nu poate face manevre cu masina (o Dacie din anii ’70), ca n-are loc de „botul masinii” mele, ca eu am voie sa parchez -ca e sub geamul meu – dar altul nu are voie – de exemplu BMW-ul ala care tot vine serile la vecina, ca el dimineata nu poate pleca la lucru….
Il priveam si nu pricepeam: locul e suficient de mare sa parchez eu cu spatele!!!!
Si eu am nevoie de mai mult spatiu pentru o astfel de manevra decat o autoutilitara de 12 metri.
Sunday driver!

Acum doua seri, parchez la 3 metri distanta de locul meu „rezervat” sub pervazul geamului de la bucatarie. Nici nu apuc sa ies din masina, ca un domn se instaleaza agresiv langa mine: cum indraznesc eu sa parchez pe locul lui???
Il recunosc pe vecinul meu si rasuflu usurata. Arat catre masina lui si marturisesc senina ca el deja e parcat, deci nu vad care e problema.

Ce?! Indraznesc eu sa-l iau peste picior! (incep deja sa ma intimidez si sa planific o parcare extrema in arbusti) El are doua masini. Am o problema cu asta??? Am???
Nu… soptesc eu in noaptea intunecata si arat cu degetul tremurand catre Skoda care se lafaia ostntativ pe locul meu de parcare, lasand sa se inteleaga ca nu am avut de ales.
Balaurul incepe sa scuipe jaratec: pai sa ma cert si eu cu ei, asa cum se cearta si el cu mine.

Privind in sus catre el, cu ochii umezi si nasucul inghetat, cu vocea usor ragusita de emotie sustin cu un curaj sinucigas: ” Am 1, 50 si sunt femeie. Cu cine vrei tu sa ma cert?”
Balaurul se opreste socat, bulbuca spre mine ochii si incepe sa rada zgomotos. Mi-a dat voie sa las masina acolo. „Dar doar pentru noaptea asta!”