Nu pot sa incep sa vorbesc despre mine pana nu il cunoasteti pe el. El e Aldo, 4 ani si 6-7 luni. Adica exact perioada de cand locuiesc in Timisoara.

L-am cumparat fara sa il aleg. A fost primul anunt din ziar, am sunat, mi-au zis ca a mai ramas doar un catel si am zis sa-l tina.

A fost dragoste la prima vedere. Si sunt sigura ca fara el studentia mea ar fi aratat total altfel…

Au fost si momente in care eram pe punctul de a-l arunca pe geam ( mi-a ros pantofii noi, mi-a rupt in bucatele mici o cutie de 150 de servetele si le-a imprastiat in toata casa, a sapat in pereti – asta inca o mai face ocazional – dar toate doar de singuratate) dar in mare parte a timpului suntem cei mai buni prieteni.

Avem si mici conventii si tabieturi comune. Daca sunt nervoasa, pentru nimic in lume nu iese din patutul lui. Daca sterg pe jos, sta pe covor pana se usuca parchetul. Daca suna telefonul si eu nu aud, ma atentioneaza el. Daca dorm, nu latra indiferent ce zgomot aude afara.

Eu nu am prea multe indatoriri. Plimbarea, mancarea…Un singur lucru nu imi iarta. Sa uit sa ii dau recompensa. Cam dupa fiecare actiune ce a necesitat un minim interes din partea lui: ca a stat cuminte cat a fost singur, ca a stat la spalat, ca a stat la periat, ca a latrat la comanda, ca a sezut la comanda, ca s-a rostogolit la comanda…

Viata cu un caine nu este niciodata plictisitoare. Tot ce trebuie sa fac este sa ma opresc un pic si sa il privesc cum se bucura de mine, de jucaria lui in forma de soare, de noul biscuitel primit recompensa. Sau acuma, cum viseaza si misca incet din varful cozii…