Dupa cum v-am mai tot povestit, noi nu avem nici un fel de ajutor cu copilul. Astfel, o luam peste tot cu noi si incercam sa evitam pe cat posibil locurile care nu ii fac placere. Dar unde e musai de mers, nu avem de ales.

Si e musai de mers la cumparaturi.

Pana acum ceva timp, lucrurile erau destul de senine: Natalia statea in carucior sau in vreun sistem de purtare si se uita gangurind la lume si la rafturi.

Evident, chiar si asa, am primit sfaturi de la doamne profund ingrijorate de soarta copilului meu. Ca va face conjuctivita de la aerul conditionat din magazin, ca vai, e frig la raionul de frigidere si cum o port asa, fara un fes micut pe cap.

Si pe cand credeam ca am scapat de etapa cand lumea ma mai considera o mama novice, incapabila sa evalueze singura pericolele ce ii pandesc bebelusul, am intrat intr-o noua etapa glorioasa.

Daca sunteti parinti, siguri ati patit si voi asta: copilul vede ceva pe raft, ii place si vrea obiectul respectiv. Nici nu conteaza ce e! Natalia a plans cu lacrimi amare dupa un pulverizator Glade, desi noi nu avem asa ceva prin casa, iar cu alta ocazie a fost musai sa iau un detergent de vase sau un dezinfectant de WC.
Ma rog, intr-un supermarket, cu nebunia de lumini, produse, oameni, sunt 100 de motive de plans si de frustrare.

Si Natalia a plans. De multe ori.

Si de FIECARE data se gasea un suflet mare, un domn pantecos sau o doamna ingrijorata si mahnita, care sa ne ignore complet prezenta, sa se apropie de copil pana la punctul in care ii invadeaza spatiul personal si sa intrebe „Vai de mine, dar ce ai patit?!„

Interventia de obicei are efect.
Efectul socului. Natalia se opreste din plans, casca ochii pentru cateva minute, buimaca de noua prezenta si de intrebarea complet neavenita si in doua secunde incepe sa planga si mai cu foc!

(Pe bune acum, la ce raspuns spera oamenii astia: „Vai, tanti, stati aici un pic pe jos langa mine, pe podeaua acestui hypermarket, sa va povestesc baiul meu! Iaca, vin si eu la plimbare si imi place sticluta asta albastra, cu gat ciudat si o floare frumoasa. Si vreau sa o iau acasa si mama spune ca nu am voie…..”)

Revenind, copilul incepe sa imi planga si mai cu foc. Daca era pe jos, fuge si se cuibareste la noi in brate. Atunci, bunul samaritean, se uita profund jignit catre noi (e prima oara cand ne remarca existenta) si tranteste o noua remarca: „Nu mai plange, ca esti asa o fetita urata cand plangi!„

Ce neliniste, ce neimpliniri, ce porniri aiuristice va fac sa considerati asemenea remarci ca fiind capabile sa linisteasca un copil?

Ideea nr.1 
Daca depistati in zona parintele, stati linistiti! Omul ala probabil incearca sa rezolve situatia cum stie el mai bine si nu e treaba voastra sa „ii dati o mana de ajutor”.
Indiciu: parintele e de obicei persoana care tine in brate copilul suparat sau ii vorbeste/explica ceva.


Ideea nr. 2
SUNTETI NISTE STRAINI!
Pentru copilul meu, pentru mine, sunteti niste straini care va bagati in sufletul nostru.
Un copil nu plange pentru a va oferi voua ocazia sa va bifati fapta buna a zilei, ci pentru ca este intr-o situatie dificila. Cel mai probabil si parintele este deja intr-o situatie dificila.

Ideea nr. 3 
Daca tot credeti ca prezenta voastra ar avea o prezenta benefica, incercati sa nu speriati mai tare copilul si nu faceti remarci jignitoare.
De exemplu, fata mea e absolut minunata si cand plange! 🙂

***

In viata mi-a fost dat sa trec si sa asist la situatii cu adevarat neplacute, desfasurate in locuri publice. Situatii in care ajutorul era necesar si lumea a decis sa intoarca privirea.
Este halucinant cum, un copil care plange din motive diverse, ce tin de mici suparari personale, atrage atata grija din partea strainilor. Dar un copil lovit, abuzat verbal si/sau psihic este o lectie publica de disciplina si este un lucru acceptabil si unde nu te bagi ca „situatia e sub control”.