Ce am invatat pana acum din viata cu doi copii?
Doua lucruri importante:
1. Atitudinea conteaza.
Cred ca o sa tot repet asta, pentru ca mie – desi om matur, cu mintea intreaga – mi-a luat destul de mult sa inteleg.
Si nu, toti vom fi de acord cu aceasta idee la modul superficial, in fuga si apoi ne vom intoarce sa fim la fel de incruntati si de nemultumiti. Eu ma refer la acel moment cand chiar intelegi.
2. Respecta-ti macar nevoile de baza
Eu mi-am si luat ganduri de la anumite lucruri, cel putin deocamdata. Faptul ca nu ma mai stresez ca nu fac ceva anume, este in sine eliberator. Insa la primul copil am tras de mine in mod absolut aiurea, si tot eram neproductiva si obosita dincolo de orice imaginatie. Aveam impresia ca daca eu o sa fiu nemancata si nedormita, copilul va creste mai bine.
Ei bine, nu.
Privesc in urma, la zilele cand era Natalia mica si imi amintesc de mine cea suparata.
Eram suparata ca nu apuc sa mananc, desi Natalia dormea in reprize mai lungi decat doarme Robert. Ce naiba pazeam atunci!? Eram suparata ca nu apuc sa fac dus. Ca nu dorm suficient. Eram suparata pe oameni de pe Facebook, pe care nu i-am vazut in viata mea. Evident, eram suparata pe mine.
Acum nu mai sunt suparata.
Nu pentru ca nu ar fi greu, nu pentru ca Robert ar dormi sau nu ar plange, ci pentru ca – si fac trimitere la punctul 1 – atitudinea conteaza. Daca ma plang, simt ca atrag doar energie negativa si ma demoralizez eu pe mine. Imi fac viata mai grea.
Si sa va spun un mic secret.
Nu e chiar atat de greu precum pare din exterior si nu rezolvam nimic daca speriem de moarte femeile care doresc sa devina mame. Da, e obositor, dar recompensele sunt atat de mari incat noptile nedormite sunt primele care se uita.
Cand nu mai pot, iau aer in piept, imi enumar motivele pentru care sunt norocoasa (oh, si cat de norocoasa!) si cat de marunt este motivul supararii mele. Si ca va trece mai usor cu atitudinea potrivita.
Deseori acesta este un exercitiu dificil. Cel mai greu este sa faci un pas in spate si sa privesti situatia cu putina detasare. Apoi lucrurile se aseaza de la sine.
Dar in ceea ce priveste copiii, cea mai des auzita intrebare este despre cum dorm. Sau lumea trece direct la concluzia ca avand nou nascut nu prea dorm.
E drept, nu dorm mult, ma trezesc des, dar dorm bine intre ele.
Cel mai greu moment al zilei este seara, cand trebuie sa adorm doi copii cu nevoi diferite, cu rutina diferita, cu ore diferite. Uneori si ei sunt obositi, eu sigur sunt deja cu bateriile spre final, cu nervii intinsi la maxim, cu ochii usturand de somn, de multe ori ma simt de parca se misca trupul fara mine si as putea adormi si in picioare.
Rutina noastra acum arata cam asa (Natalia 4 ani, Robert 2.5 luni)
Incep cu Robert pe la 7. O baita rapida, schimbat in pijamale, alaptat si apoi pus intr-un sistem de purtare (sling Mamagolo sau Marsupi) si adormit pe mine, in brate, cat timp fac pregatirile de seara: cina Nataliei, uneori pachetelul Nataliei, mai stau online pentru ca e musai sa stau in picioare si preferabil sa fiu in miscare.
Daca reusesc sa il adorm, il duc sus si il culc in dormitor. Daca nu, incep sa o pregatesc pe Natalia de somn cu el inca in brate. Ea fiind deja mai mare, multe lucruri le face singura si are nevoie pe alocuri de ajutorul meu. Urcam apoi in camera ei si citim 2-3 carti de povesti si cantam 3 cantecele. Apoi o invelesc, o pup, raspund la vreo 20 de intrebari si pot pleca sa imi vad de ale mele.
Daca sunt extrem de norocoasa, si Robert doarme deja la ora asta. Dar asta se intampla rar, pentru ca si de a adormit deja, cam pe cand reusesc sa o culc pe Natalia (ora 9), el se trezeste pentru tzitzi.
Si uite asa, la foc continuu, tot pregatesc copiii de somn vreo 2-3 ore pe seara. Cand am terminat cu ei, nici nu stiu unde sa ma mai trantesc.
Natalia adoarme in camera ei, dar cum nu mai poate de dragul lui Robert, cam dupa miezul noptii vine in patul din dormitor sa doarma langa el.
Noaptea decurge normal. Treziri dese, alaptat, uneori plans, ridicat si plimbat, chestiile obisnuite in viata cu un bebelus.
La Natalia simteam adeseori ca explodez de nervi. Ca ochisorii negri, ca niste margelute slipind prin intuneric, stau deschisi doar sa imi faca mie in ciuda. Si ma ambalam in asa hal incat nu puteam apoi sa mai adorm. Sau ma consumam atat de mult, incat ma epuizam din start.
La Robert a fost complet diferit, pentru ca stiam ce ma asteapta.
Stiam ce urmeaza, stiam de trezirile dese, de plimbari, de leganat. Stiam cum „arata” noaptea nedormita, simtisem deja oboseala aceea completa, adormisem deja in fund.
Dar mai stiam ceva: toate au trecut. Au trecut uneori atat de repede de parca doar am clipit. Si mi-a fost dor de ele, mi-a fost dor de alaptatul de noapte, de gangurelile pe intuneric, de capsorul asudat lipit de mine, de plescaitul satisfacut de la final de masa.
Sunt momente cand simt ca ma pravalesc de somn si de oboseala. Dar tot experienta m-a mai invatat ceva: sa nu trag de mine mai mult decat pot duce. Ma duc la somn. Fara drept de apel. Ma intind 15 minute langa Robert si atipesc scurt. Ma duc mai repede la somn sau pun ceasul un pic mai tarziu dimineata.Paradoxal pentru multa lume – chiar si pentru mine – sunt mai odihnita si inzecit mai eficienta acum decat la primul copil.
Iar la final de zi, tot ce conteaza e ca am doi copii sanatosi si satui.
Buna Ama,
Eu am o fetita de 1 an si inca o minunatie de 3,5. Si la noi a fost greu pt ca cea mica este atasata enorm de san….doar cu el adoarme apoi treziri foarte dese.
Nu as fi crezut niciodata ca cea mare va adormi fara mine insa din perioada sarcinii incet incet s-a obisnuit cu tati iar acum dorm ei doi impreuna (refuza sa doarma singura) iar eu cu cea mica.cred ca cea mare nici nu ar mai vrea cu mine acum la cat de mult se distreaza cu tati :)))
Dupa ce mai cresc un pic le voi culca in aceasi camera.
Si eu, ca si tine am avut parte de o atitudine diferita, si desi bebe 2 a fost inzecit mai dificil, eu am fost mai odihnita (eii, alaptatul la orizontala e miraculos) si mai bine dispusa (cum altfel cu doi copii minunati)
Te pup si numai bine. Te apreciez pt efortul depus cu blogurile si te urmaresc cu drag!
Mi-a mers la suflet acest articol. Cam la fel ma simteam si eu la primul copil noaptea, ma consumam maxim pt orice. Alaptat, luat in greutate, diversificare, ca bebe x doarme 3 ore al meu de ce nu? De ce plange atata… La bebe 2 care a venit ff repede dupa primul, nu pot spune ca m-am mai relaxat. Fiind diferenta de 1,5 ani intre am ramas pe fixata pe aceleasi lucruri doar ca tot mai obosita si ca un robotel. Binenteles ca si eu eram suparata pe toata lumea si ma siteam neinteleasa, ma trezeam uneori trantind si ridicand tonul pentru a atrage atentia cand mai faceau cate ceva. Dar toate au trecut… Vorba ta. Abia acum la bebe3 ma bucur cu adevarat de el. Nu ma mai streseaza nimic. Pur si simplu ma bucur de el si de tot ce face, ceea ce nu am simtit datile trecute. E greu si la noi cu organizarea. La amiaza unul nu vrea sa mai doarma, unul vrea dar daca s-ar putea intre mine si bebe3 care adoarme alaptat… Seara iar baita, pachetele la gradinita, ore diferite de somn. Si doar in momentele astea mai simt ca e greu dar totul o sa treaca. Trebuie doar sa ne bucuram de ei ca timpul trecut nu se mai intoarce. Andreea – o cititoare de pe vremea cand inca nu aveam inca copii si inti citeam cu drag recenziile la cartile citite si ma mai impulsionam sa mai citesc cate o carte adevarata. Sanatate!
Ana Maria, sa stii ca si eu am avut multe beneficii de pe urma experientei cu alaptatul. Alaptatul la orizontala, alaptatul din ambii sani fara sa fie nevoie sa te intorci :))) Cu Natalia, si de vroiam sa fac unele chestii, nu puteam ptr ca ma descurcam sa o alaptez doar in 1-2 pozitii.
Multumesc mult ca ma citesti 🙂
Andreea, chiar ma gandeam zilele trecute daca exista oare cititori care ma citesc de pe la inceputuri 🙂 pentru ca blogul si-a schimbat mult structura, temele, a crescut o data cu mine. Mesajul tau mi-a adus din acest motiv un mare zambet pe fata 🙂
Eu uneori ma simt pur si simplu covarsita. Si nu din cauza oboselii (e si aia destula), ci pentru ca vad cat de repede trece timpul si mai ales acum la Robert, cand sunt mai relaxata si mai constienta de etapele dezvoltarii, incerc sa profit de fiecare etapa cat mai mult.
Draga Ama, in primul rand felicitari pt ca ai descoperit darul de a fi mamica si ca ai doua minunatii de copilasi…desi sunt o mama cu o altfel de experienta si o varsta un pic mai mare ca a ta(47) de ani…anul acesta imi voi casatori cei doi copii ai mei care au acum 23 si 24 de ani…mai facut sa retraiesc aceste clipe din viata unei mame..femei…dar si cu mare tristete, am avut de intampinat multe greutati si le-am depasit singura..:(..nu pt ca nu puteam sa cer ajutorul ci a fost motivatia de a ma ridica chiar daca eram franta in doua de durere..copii au fost motivatia mea cea mai mare…erau sufletul meu ..asta ma facut sa fiu puternica , responsabila si uitandu-ma in urma sunt multumita de mine..sunt o femeie care e puternica.Ce am vrut sa subliniez este ca te admir si te respect ca om, ca si mama si ma bucur ca am descoperit inca un om minunat de la care inca mai avem ceva de invatat..felicitari din tot sufletul..!Cu drag si respect o alta mama din alta generatie..:)..Corina
Marinela, iti multumesc mult pentru mesajul tau frumos. Felicitari pentru puterea de a trece peste toate greutatile si inteleg perfect ce inseamna motivatia oferita de copii. De cate ori am un moment greu, e suficient sa ma uit la ei si prind puteri.