Cei doi au inceput o terapie in oglinda, prin care ii aratau celui mic actiuni facute cu stanga, astfel incat neuronii din zona afectata a creierului sa inceapa sa lucreze.
Iar aceasta terapie in oglinda i-a facut sa realizeze ca Mario nu se uita doar la mana lor, ci se uita la ei, la parintii lui. Ca ei, parintii, sunt de fapt oglinda prin care copilul vede lumea.
Scurtul lor discurs nu e despre miracole (desi Mario face progrese), ci este o lectie pentru toti parintii. Sa nu uitam ca educatia nu se face prin reguli, ci prin ce oglindim. Ca lumea copilului nostru este cea care se reflecta prin noi. Mintea lui, in cel mai profund mod cu putinta, inregistreaza miscarile, gesturile, atitudinele noastre, tonul folosit, optimismul, negativismul. Tot.
Asa ca, cu mult inainte de a vorbi de displina, de educarea copilului, verificati ce fel de oglinda sunteti si daca va place sa priviti lumea din ea. Daca nu va place ce vedeti, daca oglinda e manjita si patata, aveti grija sa o curatati. Niciodata nu s-a uitat in ea cineva mai important! 🙂
Cei doi au infiintat si o asociatie pentru suportul copiilor care au suferit un atac cerebral (aici)