Traiesc intr-o lume murdara, care colcaie de mizerie.
Mirosul intepator al laboratorului de chimie, mirosul putred si acru din laboratorul de anatomie sau spaima aproape continua de infestare (insamantata cu grija si de profi) din laboratorul de micologie, toate au acelasi rezultat: senzatia de murdarie generala, permanenta, de care nu te mai spala nimic.
Ajung acasa si simt inca mirosul de animal mort si incep sa curat, sperand ca produsele profesionale de dezinfectare au sa spele macar din mine mirosul ce ma urmareste. Pentru ca e genul de miros pe care daca il simti o data nu mai scapi de el. Si incepi sa apreciezi altfel aromele.
De exemplu, am inceput sa apreciez cu o placere pacatoasa mirosul de carne proaspata.
Am intrat azi la sectiunea de carnuri din Selgros, acel frigider urias, si erau sa mi se inmoaie genunchii de placere la simtul mirosului de carne proaspata.
Suna barbar, ca si cum ceri sange. Dar nu este asa!
Pur si simplu ma urmareste mirosul de les, de putreziciune, imaginea de carne gaurita de viermi.
placerea mirosului de animal mort din macelerie…hmm… m-am ingrozit.
Postul asta parca ar fi scris de Charles Baudelaire, poetul meu preferat! Stiu ca suna freaky, dar m-am regasit in cuvintele tale.
@Lore – tocmai asta e ideea. Alta data intram acolo si nu stiam cum sa mai ies.
Nu vorbesc aici despre un principiu etic, ci despre o adaptare (contorsiune) a simturilor
@ Iulia – 🙂 si pe mine ma uimeste si ingrozeste ce am scris 😀
eram la masa cand citeam!
interesanta abordare
@Gigel – imi pare rau 🙁 cand esti la masa iti recomand sa imi citesti blogul culinar 😛 (http://amainbucatarie.blogspot.com/)