Acum mai bine de o luna in urma, la veterinar, am ramas fastacita, cu privirea infipta in pamant, cand omul m-a intrebat (indreptatit de imprejurari) sub ce nume sa inregistreze pisica in documente. „Nu stiu. Nu imi dau seama ce nume i se potriveste.” am bolborisit eu.

Veterinarul a zambit si m-a asigurat ca este un fenomen des intalnit. Nu am rasuflat usurata, ci dimpotriva, m-am simtit incadrata incategoria oamenilor excesiv de excentrici cand vine vorba de animale lor de companie.

Un alt pas dificil a fost breaking the news parintilor. Desi nu direct afectati de noua locatara a apartamentului meu, candva, in viitor, poate ii vor face baby(ma rog, cat) sitting. Dupa ce socul initial a trecut (nu vreau sa retraiesc clipele!) mama a decretat solemna: „Nu poti tine sarmanul suflet fara nume!” (pisica locuia cu mine deja de o luna). „O sa se numeasca Mara!”

Fericita ca scapasem de bolovanul de pe suflet (si anume prezentarea pisicii parintilor) am acceptat instantaneu numele. Mai tarziu, strigand animalele prin casa, am sesizat sonoritatea faimoasa a numelor: Aldo Mara. Repetati de mai multe ori si imposibil sa nu deviati in Aldo Moro! :))


Cu trecerea timpului si relatia dintre cei doi monstruleti a evoluat. Incep sa am convingerea ca Marutza (cum o alint) este mai atasata de Aldo decat de mine.