Se intampla ciclic. Observ la mine o oboseala profunda, de neinteles. Dorm bine noaptea, epuizata de o zi plina, alergand dupa copii si exersandu-mi mereu rabdarea. Nu e vorba de o astfel de oboseala. Aceasta este o oboseala dulce, fizica, sanatoasa.
Fac un pas in spate si vad ca oboseala mea vine de altundeva. De la o continua stare de agitatie, de la o pornire aproape compulsiva de a verifica si a nu rata nimic. De la faptul ca mintea mea nu face pauze, alearga mereu si mereu, este trezita la nesfarsit de sunetul notificariilor.
Cum era viata noastra inainte de notificari?
Cand ne asezam seara la calculator si verificam ce s-a mai intamplat peste zi. Si apoi mai aveam vreme sa scriem pe un blog, sa mai scriem unui prieten, sa povestim pe messenger (acela batran, de la yahoo).
Nu ma intelegeti gresit, nu critic tehnica sau avansarea ei. E grozav unde am ajuns si sunt recunoscatoare atat oamenilor pe care i-am cunoscut online, cat si bogatiei de informatie.
Dar…
Am nevoie de pauze. Am nevoie sa am zile cand pana seara nu stiu nimic. Am nevoie de zile in care sa nu trebuiasca sa imi deschid telefonul de zeci de ori. In care mailurile nu sunt atat de urgente si tag-urile sufera amanare.
Am nevoie de zile in care nu intru in trepidatii ca nu apuc sa citesc toate acele articole faine! Zile in care nu ma simt groaznic ca nu apuc sa aplic tot ce am vazut/citit online si imi doresc sa aplic in viata noastra. Si zile in care, in abundenta aceasta de informatii, sa nu simt ca le tratez pe toate cu superficialitate, salvand linkuri pentru un „mai tarziu” extrem de tarziu si alergand mereu dupa noi si noi informatii interesante.
Am inceput sa imi deconectez telefonul de la internet si nu mai deschid laptopul in timpul zilei. E bine. E liniste.
Mi-a scazut nervozitatea, acea stare istovitoare de alerta continua si simt ca mi-a crescut si puterea de concentrare.
Si da, mi se pare un lux sa fii offline azi. Un rasfat. Si da, vreau sa ma rasfat.