Am trecut in 2015 cu ceva peripetii. O avarie de curent ne-a cam stricat inceputul serii si ne-a facut sa ne intoarcem dimineata la o casa inghetata, dupa cea mai friguroasa noapte a acestei ierni.
Noroc ca revelionul l-am petrecut la caldura, cu prieteni dragi si inconjurati de copii veseli si frumosi. Nu mai sunt revelioanele cum erau, cu ochii pe ceas, numarand secundele. Acum am stat cu copiii in brate, am vazut cateva artificii pe geam, ne-am pupat cum am apucat si am sorbit in graba, fiecare cat a apucat, din putina sampanie. Apoi a inceput povestea cu adormitul copiilor si am mai profitat, atat cat s-a putut, de putine povesti in soapta, in bucatarie, cu urechiile ciulite la eventualele treziri.
Nu incep anul cu rezolutii, ci cu multe emotii.
Nu imi propun sa fac sport, sa mananc mai sanatos sau sa ma las de zahar (deh, nu beau, nu fumez, zaharul ramane singurul meu viciu ;)). Stiu ca pentru lunile ce urmeaza orice plan este in zadar, ca totul depinde de noul bebe, de cum va reactiona Natalia, de cum vom reusi noi – ca parinti – sa ne adaptam noii vieti in patru.
Imi doresc doar sanatate, sa fiu alaturi de ei, sa ne bucuram unii de altii.
Daca e sa scotocesc dupa ceva ce sa semene a rezolutie, vreau de la mine sa fiu mai prezenta, mai rabdatoare, mai calma. Dar inca nu stiu cum sa imi transform aceasta rezolutie intr-un plan de care sa ma tin. Nu pot decat sa le port in gand si sa sper sa ajung acolo.
Pana una-alta, astept.
Astept cu nerabdare ca bebe baietel sa decida sa soseasca.