Imi e tare greu sa scriu despre asta, ma tot foiesc de cateva zile, incep sa povestesc si sterg pentru ca nu par sa gasesc cuvintele sa descrie bucuria dar si tristetea si golul. Numai o mama poate avea in suflet, deodata, fericirea ca puiul ei isi alege un nou drum, creste spre o noua etapa si tristetea profunda, de nedescris, de pierdere, ca s-a mai rupt o legatura dintre ea si bobita care a crescut in pantecele ei. 
Acum cateva saptamani, Natalia s-a intarcat. 
Brusc, in decurs de 2-3 zile. Nu a mai cautat sanul noaptea (lucru de neimaginat cu nici o saptamana in urma!) si apoi a incetat sa il mai caute si ziua. Apoi a urmat prima zi, a doua, a treia si tot asa, zilele fara a o mai alapta s-au strans sa imi confirme ca puiul meu a decis sa se intarce. 
Are 2 ani si 2 luni. A fost alaptata la cerere, fara program, fara restrictii, cu libertatea absoluta si cu garantia ca tzitzi e mereu acolo pentru alint, sete si hrana. Au fost si zile dificile: dureri de inceput, infectii si mastita. Am trecut peste toate, cu curaj si determinare pentru ca aveam un singur gand: nu vroiam sa o fortez sa se intarce. 
In dimineata in care, dupa zile de dureri, mi-am descoperit sanul vanat si am realizat pericolul, spaima mea nu avea legatura cu ce mi se intampla mie, ci gandurile mele s-au indreptat doar spre Natalia si ideea ingrozitoare ca ar trebui sa o intarc la rece. Dar am sa povestesc cu alta ocazie de mastita mea, venita pe neasteptate la 1.6 ani de alaptat. 
A ramas in urma un mare gol. Si un si mai mare dor. 
Nimic nu s-a schimbat intre noi, e la fel de tandra, adoarme fix in aceasi pozitie ca atunci cand adormea la san, doar ca acum nu il mai cauta. 
Va marturisesc ca nici in visele mele cele mai curajoase nu indrazneam sa sper la o intarcare atat de lina, de frumoasa, de impacata. Imi era mereu teama ca – fortata de cine stie ce imprejurari – va trebui sa recurgem la explicatii, interdictii si lacrimi. Cumva, in jurul meu, doar de astfel de povesti am auzit. Nu indrazneam sa sper la atata pace pentru ca auzisem doar 2-3 povesti de acest gen. Pareau exceptii, din categoria „nu o sa mi se intample tocmai mie”.
Ma bucur enorm ca trecerea a fost atat de usoara pentru ea. 
Dar pe mine m-a luat pe nepregatite si acum ma lupt sa imi gasesc eu pacea. 
Am ales sa povestesc despre asta pentru ca, poate cu nici o luna in urma, eram si eu mama usor exasperata de copilul care cere toata ziua, buna-ziua. Si mai stiu ca majoritatea povestilor sunt despre cum s-a intarcat fortat copilul, cu metode care – indiferent de blandete – se termina tot cu plansete si furia laptelui. Si cu mult gol in suflete. 

Da, exista intarcare naturala si copilul se opreste cand simte el nevoia. De asemenea, oricat de obositor vi s-ar parea alaptarea unui toddler, intarcarea s-ar putea sa va gaseasca mai nepregatite decat va asteptati!

Aveti rabdare si bucurati-va de aceste clipe! Oricat de grele vi s-ar parea unele zile, cand veti fi de cealalta parte a liniei vi se vor fi parut ca au zburat intr-o clipita. Veti simti lipsa copilului cuibarit la piept, a broboanelor de sudoare, a privirii fericite, veti simti lipsa sunetului cu care inghite si a guritei manjite cu laptic. Va vor lipsi imbratisarile inlantuite si palmutele calde. Va va lipsi aceasta ultima legatura fiziologica, dupa parasirea pantecului si taierea cordonului ombilical. 
Nu, lucrurile nu se schimba. Nu se schimba dragostea, nici obiceiurile. Nu mananca mai bine, nu doarme mai mult. Ziua decurge fix la fel si copilul, mai ales cel care a decis singur sa se intarce, pare complet lipsit de orice grija. Doar in sufletul mamei ramane cuibarit acest dor dupa pasarea alba si dulce care si-a luat zborul din cuib.