Cel mai mare regret care ma incearca acum este faptul ca am lasat sa treaca mai mult de o luna intre momentul in care am citit romanul si momentul in care am reusit sa-mi fac timp sa vorbesc despre el.

Inainte sa incep sa citesc romanul auzisem despre el numai lucruri de bine. Totusi am fost un pic reticenta de a citi „inca o carte de istorie”, pe principiul blazarii oferite de facultate domeniului de interes. Totusi, de la primele pagini m-am pomenit in acea lume fermecata care poate trezi si in cel mai inversunat cinic dragostea fata de acea istorie marunta, cotidiana, istoria adevarata.

Lecturile mele pasionale sunt din pacate si haotice si neglijente. Cand citesc o carte oarecare, va garantez ca voi avea timp de notite sau macar de post-it-uri strecurate printre pagini. Dar cand citesc o carte care ma cucereste complet, nu ma mai pot rupe lecturii nici cat sa lipesc o bucatica de foaie colorata intre pagini.

Ulterior, precum in acest moment, regret amarnic pentru ca afirmatiile nu mi se mai bazeaza decat pe amintirea unor trari intense si puternice din timpul lecturii.

Asa este cazul cartii Ioanei Parvulescu.

Cu o sensibilitate tipic feminina, cu o gentilete proverbiala, Ioana Parvulescu ne decupeaza pentru observare micile detalii care se ascund neglijate si uitate in spatele cartilor de istorie care vorbesc doar despre marile evenimente politice.

Este o senzatie relaxanta in a observa viata cotidiana a unui secol atat de plin de evenimente cruciale pentru istoria natiunii, incat rareori se intampla ca istoricii sa mai aiba timp sa vorbeasca despre altceva decat despre regalitate, reforme politice si economice, revolutii si lupta pentru independenta.

O sa puteti citi despre bulevarde, despre frizerii, despre mancare si despre negustori. Veti afla despre medicii sarlatani sau eroi nationali, despre micile rivalitati si despre barfele care circulau in societatea timpului. De fapt veti afla mai multe mici nimicuri decat ati crezut ca istoria poate inregistra.

Cea mai puternica senzatie care a persistat in mintea mea dupa citirea cartii, a fost calitatea superioara de dilatare a timpului. Dupa cum sublinia si autoarea, oamenii timpului fie erau niste time manageri extraordinari, fie aveau o calitate (pe care noi am pierdut-o) de a beneficia de zile mai lungi de 24 de ore.

Este una dintre cartile pe care as dori sa le aiba fiecare roman in biblioteca. Si (din postura de Stan Patitul) recomand lectura romanului tocmai acelor studenti/elevi care se lupta cu „tocirea” plictisitoarelor evenimente pasoptiste, cu seaca relatare a dezvoltarii economice romanesti a perioadei sau cu orice alt aspect fad al evenimentelor perioadei – cartea o sa va asigure sarea si piperul! 🙂