Apostol Bologa, la aflarea vestii mortii tatalui sau (sper ca memoria sa nu ma insele), a simtit ca o cladire i s-a prabusit in suflet.
Inainte nu stiam sa-mi ilustrez durerile (mai mari sau mai mici), dar de atunci aud cum mai intai se crapa ferestrele si pocnesc in cioburi, simt crapaturile ramificandu-se pe ziduri, tot mai multe, tot mai adanci. Si apoi vad etajele picand, unul in altul, cu mult-mult praf si un zgomot asurzitor.
Fericiti cei ce explodeaza pentru ca nu asista la nesfarsit la propria distrugere. Fericiti cei ce explodeaza pentru ca nu sunt nevoiti sa-si aprobe distrugerea. Fericiti cei ce explodeaza pentru ca nu trebuie sa-si adune ruinele.
Si aproape cu fiecare implozie simt cum ma sufoc, cum nu mai pot respira aer curat de la atata praf. Si sunt fortata sa privesc cu luciditate cum totul se duce dracu’, cu incapatanare si perseverenta, cum daca peticesc azi intr-o parte, maine se prabuseste in alta.
Si nu mai cred in solutii minune, in energii nestavilite ce ridica palate pe fundatii indestructibile. Raman doar goluri, cioturi, ziduri pravalite si santiere anemice.