Citisem undeva despre memoria genetica a copilului.
Pentru ca viata noastra moderna, evoluata, unde copilul se afla in siguranta in camera lui, pe intuneric, este ceva extrem de recent pe linia evolutiei umane. Omenirea a trait perioade mult mai lungi de timp in vremuri in care un copil lasat singur in noapte, prada diferitelor vietati salbatice, era un act criminal.
Iar copilul cand se naste nu are „ceasul” genetic fixat pe data reala, ci poarta in el memoria unei specii care a trebuit sa se apere de pradatori. Iar, pentru acea specie, puii mici si fara aparare erau protejati de parinti/adulti.
De aceea, sunt voci care spun ca plansul unui copil in noapte nu este un moft.
Ci o neliniste si o spaima ancestrala.
Radem de monstrii azi si ii punem in spinarea imaginatiei lor bogate, dar ei sunt la fel de reali in instinctul unui nou nascut din 2012 ca si la un bebelus din epoca de piatra.
In facultate, la cursurile de psihologie, discutam la un moment dat de aceasta memorie genetica. Tin minte acceptarea generala privind „complexul castrarii” la copii.
Azi, cand incerci aceasi abordare cu acei studenti deveniti parinti, te lovesti de un zid de neincredere.
Pentru ca undeva, in graba noastra de a evolua, nu ne-am amputat decat empatia fata de copil.
Ce schimbareee!!
Ama, tu esti aia care mi-a ocupat locul pe leagan?
:))
Un header asemanator vroiam si eu sa-mi fac la inceput dar nu prea mi-a iesit.
Si noi am avut la facultate subiectul asta.
Doamne Doamne da-ne minte.-si invata-ne ce sa facem cu ea.
da, da, eu am gasit loc pe leagan 😀