A fost un an in care am invatat cate ceva despre resemnare.
Nu pot spune ca am fost o rasfatata a sortii. Mi-am trait si eu (taras-grapis) dramele vietii si am avut parte de evenimente/conjucturi norocoase. Mereu am considerat ca undeva exista o balanta intre bine si rau, intre ceea ce mi se ia si ceea ce mi se da.
Cu toate acestea, as indrazni sa spun ca aproape mereu mi s-au indeplinit dorintele. Cele mari. Importante. Poate nu mi-am dorit niciodata mai mult decat puteam sa am. Poate a fost vorba de noroc. Sau poate am muncit mereu sa am ceea ce-mi doresc.
Probabil la toti exista momentul cand trebuie sa se resemneze.
Neputinta este cea mai dureroasa. Nu caut motivele sau resorturile adanci ale neputintei mele. Vreau doar sa spun ca doare ca dracu! Doare sa te vezi obligat sa renunti fara ca macar sa ti se dea arme si sansa sa lupti.
Prinsa in viata.
E ca si cum toata lumea alearga si ma obliga si pe mine sa alerg, desi nu stiu care e scopul si unde este capatul. Si nu ma pot opri. Si ma simt inghesuita, impinsa, agasata. Imi doresc o clipa doar sa ma opresc si sa cuget, asa, ardeleneste. Incotro. Pentru ce. De ce. Dar mai ales: cum.
Mult prea obosita.