Cu timpul am inceput sa imi dau seama de un aspect paradoxal al lecturilor mele: imi place la nebunie sa citesc literatura in dulcele stil clasic. Imi aminteste de „perioada de inceput” a lecturilor mele, cand ii citeam pe clasici in vacantele de la bunici. Totusi, placerea lecturarii lor este invers proportionala in momentul in care vreau/trebuie sa vorbesc despre cartea in cauza.
Asa se intampla si in cazul de fata: am citit cartea pe nerasuflate, dar notitele despre ea nu numai ca sunt putin numeroase, dar si zac in agenda de aproape o jumatate de luna.
Din acest motiv va rog sa imi iertati relatarea scolareasca, care aminteste de manualele de comentarii si sa priviti aceste scurte idei doar ca pe incurajari de a citi cartea.
Volumul de fata concentreaza intr-o singura carte cele 6 parti ale sagai familiei Thibault – reprezentanta a burgheziei franceze catolice, puternic afectata de schimbarile aduse de noul veac.
Prima parte a romanului se concentreaza pe conflictul dintre Oscar Thibault, tatal familiei si fiul sau mai mic, Jacques. Pe parcursul lecturii am fost naucita de iubirea cu tenta homosexuala dintre Jacques si frumosul sau prieten, dar aceasta tema trece in umbra din momentul in care domnul Thibault trece la o „exorcizare” educativa a fiului sau si il inchide intr-o manastire izolata.
Dupa inchiderea si izolarea totala a lui Jacques, romanul se concentreaza asupra fratelui mai mare – Antoine – si ofera un antagonism puternic intre cei doi frati: daca Jacques este extremist, anarhist, prototipul adolescentului vesnic revoltat si rebel, Antoine vine sa il echilibreze prin temperamentul sau cald, conservatorist (dar nu absurd) si cu un acut simt al ordinii.
Romanul este presarat cu numeroase idile amoroase ale celor doi frati, dar nicio poveste nu se remarca in mod deosebit – toate par a fi ascunse sau interzise din motive religioase sau morale.
Sfarsitul (da, da, dau spoilere!) este trist si lipsit de speranta: razboiul patrunde cu brutalitate in existenta celor doi frati si le aduce moartea. Daca moartea lui Jacques se invarte intre nebunie si sacrificiu (se omoara intr-un act pacifist sinucigas), moartea lui Antoine este mai profunda si mai chinuitoare. Cu luciditatea specifica meseriei de medic isi analizeaza degradarea fizica si intervine fara teama in a-si curma propria suferinta.
Cartea nu aduce nimic nou si nici nu pot lauda stilul lui du Gard. Lectura este usoara si placuta, bine construita si structurata, o lectura clasica in adevaratul sens al cuvantului.