Aseara am scris un articol lung, cu o evidenta tenta negativista. Despre cat sunt de obosita, cum as dormi toata ziua, doar de as fi lasata, despre cum nu ma pot concentra si abia astept sa doarma Natalia sa pot dormi si eu. Si tot nu mi se pare suficient. Despre cum nu pot face nici cel mai simplu multitasking si de multe ori esuez privind in gol, fara nici un gand in cap. 
Dar dupa ce m-am lamentat suficient, am salvat articolul in draft si nu l-am publicat. De ce? 
Nu, nu vreau sa credeti ca viata mea e perfecta. Ca zilele sunt minunate, reusesc sa fac tot ce imi propun, copilul coopereaza mereu cu zambetul pe buze, mananca tot si nu isi murdareste hainutele. Nu, nici pe departe. 
Zilele sunt cu suisuri si coborasuri. Avem momente de acalmie, caderi si lacrimi. Avem multe-multe bubite (majoritatea imaginare). Dar ce folos ar fi sa vorbesc doar despre asta?
Da, stiu, iarba ofilita de pe partea mea poate da o stare de efemera bucurie sau macar o satisfactie de scurta durata ca se intampla si la alte case, dar negativismul acesta generalizat nu poate aduce nimic bun. 
Am mai vorbit in trecut de un exercitiu de pozitivism. Iata o ocazie perfecta sa il pun in aplicare. 
Da, sunt obosita si nu imi ajung nici 10 ore de somn. Dar motivul e unul minunat: cresc in mine un pui de om. Ce motiv mai grozav de oboseala decat atat?
Da, nu ma pot concentra. Nu-i bai, timpul ramas l-am canalizat spre alt tip de activitati si imi descopar noi calitati si interese. 
Da, nu pot face multitasking. Tot am citit in ultima vreme ca multitaskingul este nociv, o reteta pentru esec. Iar partea pozitiva este ca acum chiar traiesc fiecare clipa asa cum vine, fara sa imi zboara mintea spre ce am de facut dupa aia. 
Stiti voi, acel vesnic dupa aia, care atarna greu, care te streseaza, care grabeste prezentul, care te face sa nu fii atent acum, pentru ca….pentru ca ce ai de facut dupa momentul asta pare mereu mai important si mai grav. 

Care este exercitiul vostru de pozitivism pentru azi?