Azi, cand am intrat pe blogul meu culinar, am vazut ca au trecut doua saptamani de cand nu am mai scris aici. De ce? Nu stiu. Mai ales ca pe birou teancul de carti citite tot creste si asteapta cuminti sa vorbesc despre ele.

De cand am pornit acest blog am trecut prin diverse faze. Pornit mai intai din joaca, aberam in voie cand eram convinsa ca nu il citeste nimeni. Dar apoi a inceput sa fie citit si lumea incepea conversatia cu mine cu „am citit pe blogul tau ca…”.

Si cu cat il citea mai multa lume cu atat au crescut sansele de atacuri. Atunci am decis sa imi cenzurez multe dintre pornirile mele destul de radicale pentru a evita conflicte. Pe blog am fost mereu fetita draguta, neutra, ma exprimam cu manusi si mereu imi lasam o portita de scapare dintr-o convingere ferma ca nimeni nu ma poate bate pe taramul logicii si dezbaterii.
Rar mi-am iesit din fire si am fost transanta. Dar acele articole le scriam numai atunci cand durerea si furia erau prea mari sa ma mai faca sa ma sinchisesc de vreun comentariu rautacios al unui anonim ratacit pe blogul meu.

Ba mai mult, pentru o vreme, colaborarea cu un blog popular imi cerea prin „fisa postului” sa nu fiu agresiva. Si atunci cand primeam un comentariu usturator, chiar daca era sa am replica, imi acopeream cu resentiment obrazul inrosit si raspundeam cu privirea in pamant si ingitind in sec numai cuvinte de bine.

Apoi un anonim a facut un comentariu critic pe blogul meu culinar. Cred ca era printre primele comentarii care nu erau laudative. Si m-am dezlantuit. Omul spunea saracul doar ca titlul este impropriu: nu e tarta, e pandispan. O observatie inocenta si pana la urma lipsita de importanta. Dar pandispanul ala a scos fiara din mine si am atacat sarmanul anonim ca un animal insetat de sange. L-am sfartecat bine intr-un raspuns scris in verva. Si numai cand anonimul mi-a trantit rece un raspuns ca atata sange rau il face sa nu ma mai urmareasca, am realizat unde gresisem.
Era normal, dar cui sa explic? Adunasem prea multa energie negativa si (iertata sa-mi fie slabiciunea umana) era normal sa rabufnesc.

Si atunci am zis ca incetez sa scriu articole despre mine, despre ce simt, gandesc in legatura cu lucruri banale si cotidiene. Ma feresc din comoditate si gandind ca este inutil sa imi irosesc energia cu oameni pe care nu ii cunosc.

Dar e inevitabil. Lumea ascunsa in spatele unui monitor este cu mult mai usor rea decat in realitate. Cand ma privesti in fata te mai tine parca o jena, cand scrii avand in spate un link parca te mai cenzurezi, dar cand ai optiunea de a comenta anonim este foarte usor sa lovesti. Dai si pleci, nu te intereseaza ce lasi in urma sau nu mai esti nevoit sa privesti supararea de pe chipul cuiva.

Judeci dupa cateva vorbe citite pe diagonala, arunci cateva cuvinte, ranjesti satisfacut la o tastatura inerta si un monitor care palpaie prea repede pentru tine si te face sa te simti mai puternic. Probabil ca esti. Dar eu citesc comentariul tau si sunt ba furioasa, ba rusinata, ba ma intreb ce poate alimenta atata energie negativa.

N-am scris pe blog pentru ca am avut nevoie sa gasesc o cale de mijloc si sa imi reamintesc ca ceea ce este adunat aici nu este adunat pentru nimeni altcineva in afara de mine. Si din acest motiv vreau sa am libertatea sa public ce vreau, sa scriu despre ce vreau (politica, yoga sau animale) si sa nu mai trebuiasca sa fiu incadrata in vreo categorie pretentioasa. Niciodata nu am sustinut ca acest blog este unul care se vrea de cultura sau ca recenziile mele sunt critici avizate – recenziile mele sunt de fapt niste note de lectura cu caracter subiectiv. Niciodata nu am fost buna la gramatica si stiu ca gresesc adeseori. Si eu ma uit la filme si desi nu ma dau critic de film (cum e moda acum) am si eu opinii. Ba mai mult, ascult muzica si toata ziua TV-ul merge pe Realitatea si am multe pareri politice, fiind totusi libera de orice partid. Si sunt si femeie si am zile de sensibilitate exagerata (jur ca doar din cauze hormonale!), iar in restul lunii raman rece si ironica. Am o mama proaspat operata, imi iubesc enorm parintii si barbatul care imi este alaturi. Viata mea este formata din momente marunte, cotidiene – spal vasele, pun haine la spalat (in cadenta ritmata – albe – colorate – albe…), fac focul, uit sa mai dau cu peria in par si in consecinta mereu il tin intr-un soi de coc neglijent. Citesc noapte in dormitor, dupa ce ma dau cu crema pe maini, si adorm tarziu in noapte. Dimineata ma trezesc greu si nu functionez fara cafea.

Asa ca, va rog eu mult, sa nu mai cautati aici pe cineva care nu exista.

PS Multumesc mult pentru incurajari Gabrielei si verisoarei mele Ana-Maria.