Ultimul volum al cavalerului canadian al poeziei reuneste o colectie de versuri ce infioara banala foaie de hartie prin neprevazut si stau marturie intelepciunii unei existente zbuciumate. Cartea aleanului este un volum de maturitate, iar ceea ce il diferentiaza de alte volume coheniene, este tocmai etatea si experienta scriitorului.
Fara a beneficia de o lectura organizata, reusim insa sa surprindem majoritatea etapelor vietii lui Cohen. Autorul nu cade in capcana bravadei sau a unei furii frivole, ci priveste viata din prisma omului ce si-a aflat raspunsurile.
Unele dintre aceste raspunsuri le ragasim in poezii precum Titluri, Alti scriitori sau Prabusirea lui Zen. Dar nici titulatura de Cantaret, Poet, Calugar sau Monden nu le considera potrivite si se leapada de fiecare in parte. Caci mai presus de toate acestea, pentru Cohen, este dragostea, este femeia, matricea vietii. Si sunt nenumarate femei, de la cea care ii patrunde talia cu zapada ei, la cea care face jogging in uniforma cu crucifix, la femeia care poate sa ii spuna Destul iubit-ai,/ Iubi-voi eu de acum.
Cohen iubeste femeia cu o impacata nostalgie si intelegere. De acum femeile il vor iubi pentru versuri si cantece. Iar el se simte prea batran pentru femei, ajungand pana la regresiunea la copilul ce necesita protectia sanului matern.
Urmand etape ale dezvoltarii spirituale asemanatoare cu cele ale lui Nietzsche sau Kazantzakis, Cohen se dovedeste pasionat de curente religioase si filozofice orientale. Astfel, nu o data, se fac trimiteri directe catre experienta sa de calugar budist, experienta insa care nu ii aduce iluminarea si nici nu ii indeparteaza agresivitatea: m-am ras in cap si-am purtat robe/ trezindu-ma in zorii zilei/ Uram pe toata lumea/ ma purtam insa generos/ si nimeni nu m-a dibuit. Relatia sa cu divinitatea devine insa cu timpul una de complicitate, (E atat de distractiv/ sa crezi in D-zeu/ Ar trebui sa incerci odata/ Fa-o acum/ si afla daca D-zeu/ e de acord/ sau nu/ ca tu sa crezi in el) iar iluminarea isi pierde sensul cand nu mai exista lume pe care sa n-o fi strans in brate.
Pentru Cohen viata si moartea devin droguri complementare, administrate cu nonsalanta (viata este un drog fara efect, iar drogul meu secret e moartea). Intre ele se afla insa batranetea, ce ii devine obstacol intre el si femei: Repede-repede imbatranit-am/ Obrazul mi s-a buhait,/ in mine, intestinele-au slabit/ si am uitat ca te-am iubit vreodata/ Eram batran/ Nu aveam centru nici misiune. Ramanand singur, batranetea este analizata dupa noi coordonate: inutil, batran si plin de dureri, dar totusi nu suferind.
Volumul de fata are insa si alte calitati. Pe de o parte, versurile lui Cohen sunt insotite si de desene realizate de acesta, avand astfel si avantajul vizualizarii lumii prin ochii scriitorului. Pe de alta parte, traducerea realizata de Serban Foarta si Cristina Cheveresan, nu fura nimic din melodicitatea si puterea versurilor. Si bineninteles ca acestui volum nu ii putea lipsi nici amprenta lui Mircea Mihaes, a carui postfata ne ajuta sa intelegem atat contextul in care aceste poezii au fost scrise, cat si sa-i intuim complexele sensuri.
* recenzie aparuta si pe bookblog