Care dintre noi l-a nascocit pe celalat? este al doilea roman 
semnat de Bruckner pe care il citesc, dupa Luni de fiere.
Comparativ cu acesta, Care dintre noi… mi s-a parut mai slab si mai lipsit de savoare, dar poate pentru ca nu am reusit sa inteleg legatura speciala dintre cei doi protagonisti.
Din nou, povestea mi se pare un element secundar, pentru ca adevaratele sensuri si probleme ridicate de roman se regasesc dincolo de banala actiune, de simpla intriga.
Relatiile din roman nu sunt cazuri patologice, (cum as indrazni sa afirm ca sunt cele din Luni de fiere) ci mai degraba Bruckner analizeaza unele aspecte mai sensibile ale relatiilor amoroase. Daca relatia speciala, magnetismul si complementaritatea celor doua personaje principale reprezinta miezul tare al romanului, relatiile pe care le dezvolta cu partenerele lor sunt ramificatii savuroase ale vietii lor sentimentale.
Unul este rece si nu vede in femeia iubita decat o papusa urata si fara minte. Al doilea este stapanit de o puternica pasiune pentru iubita sa, cu toate acestea mereu o inseala si ii tradeaza increderea.
***
Te iubesc, ma convertesc!
Ambele relatii incep intr-un mod asemanator: cele doua femei inteleg iubirea pentru partenerii lor prin intelegerea si adoptarea pasiunii lor.
„Iubirea procedeaza precum credinta: prin convertire. Confera gusturilor unui individ o putere de lege.”
In acest caz, ele se initiaza in muzica clasica, asculta simfonii, ii invata cu sarguinta pe clasici. Isi adora iubitii si ii privesc ca pe niste eroi.
Dragostea este alimentata de aceasta imagine frumoasa pe care si-o creaza cele doua femei despre partenerii lor. Pe parcurs, cand nu fac mereu dovada talentului sau integritatii lor, ei pierd si din aceasta iubire.
Pierdearea iubirii-adoratoare este urmata fie de intelegere si sprijin, fie de nasterea in partener a ambitiei de a-si ridica din nou iubitul pe piedestalul de pe care picase. Reusita este totusi inlantuita de dezamagire…
***
Iubirea este o vocatie si o capcana
„Sa te indragostesti! Oare cati sunt cei care au vocatia iubirii asa cum ar avea-o pe cea a bricolajului sau a alpinismului? Pe acestia nu-i seduci, se napustesc ei asupra ta, au multa afectiune de daruit. N-o sa fii niciodata decat pretextul inflacararii lor: rolul acesta, unii l-au jucat inaintea ta, iar altii il vor juca dupa tine. Putin le pasa ce esti sau ce simti. Trebuie sa te iubeasca, n-au timp sa te asculte!”
Subiectul acestui aspect al iubirii l-am abordat in postul precedent. Partenerul vazut doar ca reflectie a imaginatiei noastre, ca receptor al iubirii noastre care trebuie sa ne raspunda la sentimente dintr-un gest reflex.
Cand acest raspuns nu se materializeaza, partenerul se simte de cele mai multe ori invinuit si prins in capcana. O declaratie a iubirii devine un „mototol de haine murdare” si o „creanta: te iubesc deci imi datorezi ceva!”
***
Te insel pentru ca nu am incredere in mine!
Celalalt protagonist al romanului nu se simte incoltit de iubire ci savureaza adoratia pe care o simte pentru femeia din viata sa. Iubirea ii este impartasita, iar forta sentimentelor pare a avea puterea de a invinge obstacole precum timpul, distanta sau limba.
Tradarea este cu atat mai surpinzatoare cu cat relatia este una fericita, cu cat partenerul este intr-adevar indragostit.
Seducerea femeilor nu este privita insa ca o tradare ci ca un exercitiu al propriei capacitati de seductie.
„Deseori se intrebase daca brunetele sau roscatele degajeaza un potential sexual mai puternic decat cel al blondelor. Falsa intrebare: numai necunoscutele sunt erotice. Dorinta nu tolereaza situatiile dobandite deja si nu cunoaste decat o singura lege: schimbarea. Iar noutatea le confera unor fiinte obisnuite un farmec pe care nu-l mai poseda o femeie frumoasa cu care traiesti de multa vreme.”
Incapacitatea lui de a intelege ca tradarea proaca suferinta partenerei si duce la destramarea relatiei, il angreneaza intr-un vartej in care se dovedeste a nu fi doar un barbat ce isi inseala iubita, ci un om lipsit de masura si de scrupule.
***
Care dintre noi l-a nascocit pe celalalt? Existi cu adevarat sau esti doar ce vreau eu sa cred despre tine? Esti aici pentru ca te iubesc pe tine sau pentru ca a te iubi imi face mie bine? Care dintre noi l-a nascocit pe celalalt? Care reflectie a noastra este cea reala?
Esti intotdeauna doar ceea ce vreau sa vad eu din tine ca esti. Restul il bagam sub covor 🙂
Deci te nascocesc in fiecare zi dupa placul meu. Doar asa pot trai alaturi de tine 🙂
@ meplusmyself – si cand, intr-o buna zi, actionez intr-un mod neasteptat descoperi cat de mult (mult prea mult!) ai ascuns sub covor.
si atunci te saturi si vrei sa pleci, dar celalalt te nascoceste din nou, la randul lui, si nu reusesti sa te incadrezi in tiparul sau.
ufff! dezamagiri pe toata linia!
sa fie doar un cerc vicios? 🙂
@Ama
Evident un cerc. Cateodata vicios, cateodata plin de frumusete. Dar ne place sa il invartim toata viata 🙂
doamne ce aberatii sinistre imi vad ochii !! a auzit careva din voi despre conceptul de alteritate? sau macar emmanuel levinas va spune ceva? cam acolo bate si Bruckner…invartiti-va cercurile vicioase toata viata in pseudo-metafore si lasati-va de critica literara…va rog frumos !!!!
@Anonimule, daca doresti sa dovedesti ceva, te invit sa faci un comentariu argumentat, nu doar unul scandalizat.
Si te mai invit sa cauti oriunde pe blogul asta locul unde eu afirm ca fac CRITICA LITERARA!