Sa va spun drept, eu sunt inca un copil. Am o colectie de desene animate pe care le revad la nesfarsit duminica, am inca o colectie (impresionanta) de shosetutze colorate si cu motzunaci, port pijamale pufoase cu Tweety, inimioare si ursuleti si am 2 cutii, o cana, un pahar si farfurioare cu Winnie the Pooh.

E usor de banuit ca imi plac si povestile. Si cu atat mai mult cand sunt luata prin surprindere de ele, ascunse intr-o carte serioasa, cu o coperta ce mai degraba ma sperie si ma amuteste in fata maretiei si duritatii muntelui.

Auzisem eu in treacat de talentul exceptional a lui Buzzati, dar nu ma lasesem convinsa. Si nu cred ca as fi cumparat cartea daca nu a fi gasit-o la reducere. Dar ce noroc, ce moment de inspiratie!

Volumul contine doua povesti: Barnabo, omul muntilor si Secretul Padurii Batrane.

In Barnabo am apreciat mai mult capacitatea lui Buzzati de a descrie natura, viata in mijlocul padurii. Parca inspiram si eu aerul tare si taios de munte, aveam si eu hainele si parul umezite de ceata albicioase si bocancii umeziti de roua si acoperiti de frunze.

Barnabo a incetat sa mai fie un simplu padurar, ci a devenit un personaj mitic, un zeu al muntelui.

Dar Secretul Padurii Batrane m-a cucerit in totalitate.

In asa masura incat inca sunt tentata sa vorbesc cu vantul – si nu intr-un sens poetic, ci unul absolut real si practic! L-as si boteza, dar Mateo (oh ce nume potrivit!) este de acum lipsit de originalitate.

Padurea Batrana este si padurea din amintirea mea: cea de langa casa bunicilor, cu mirosul ei de muschi si de frunze, cu intunericul, cu luminisurile pline de flori ciudate, cu nenumaratele ciuperci pe care le cautam ca pe niste comori nepretuite, fara poteci, fara oameni, doar cu pasari si cu cateva vietati necunoscute pe care le surpindeam doar cu coltul ochiului.

Padurea Batrana a lui Buzzati este si padurea fermecata a copilariei mele!