Aici e site-ul proiectului Stelute de mare

Este un lucru atat de ingrozitor incat simt ca ma sufoc de spaima chiar si cand e vorba de straini. Si sa te gandesti ca viata lor este cantarita in bani (care de obicei nu exista!) mi se pare un lucru atat de meschin incat intreaga noastra civilizatie isi pierde orice valoare si putem foarte bine sa ne intoarcem in grote. Sau poate numai atunci vom invata ceva despre ce inseamna sa ai grija de ai tai.

Si mi-as dori ca si acesti copii sa aiba bloguri si sa aiba hashtag pe Twitter, mi-as dori ca vocea lor sa ajunga acolo unde nu se aude de ei si sa mobilizeze lumea care (inca) mai simte. Mi-as dori sa stie si ei sa spuna ce ii doare si de ce le e teama in asa fel incat sa ii auzim si noi. Dar ei sunt prea mici, prea pierduti in saloane cu miros de boala, cu bratele prea intepate de ace ce le fura sangele sa mai aiba puterea sa se gandeasca la canalele media pe care sa comunice sa ajunga la noi.
Si probabil nu vor afla niciodata ce a aia Twitter, asa ca nu asteptati sa aflati acolo de ei.

Nu stiu cum, dar ar trebui sa existe o sansa si pentru ei. Ar trebui sa existe un mod prin care sa aiba si ei o sansa la viata chiar daca nu au banii cu care sa o cumpere!

(am aflat de proiect de la Trei Badica)