Sunt deja la a doua lectura a acestei carti si de fiecare data a fost o experienta cel putin la fel de educativa, daca nu chiar magica.

Prima oara am citit cartea din punct de vedere uman. L-am citit pe Lorenz pentru a gasi in explicarea comportamentului animal, substratul comportamentului instinctiv uman. Sa inteleg agresivitatea ce zace in fiecare dintre noi, cum o explicam si cum o putem canaliza spre scopuri mai bune.
Acum insa am citit cartea doar pentru exemplele din lumea animala si am patruns parca mai adanc in sufletul lui Lorenz.

Nu am avut ocazia pana acum sa cunosc sau sa citesc un om care sa iubeasca mai mult animalele. Nu la nivel declarativ, nu intr-un mod posesiv sau interesat. Ci isi umple viata de animale si convietuieste cu ele, intelegandu-le in profunzime comportamentul: nu intervine, nu altereaza, doar observa si iubeste.

Imi imaginez cu invidie (profund umana) viata linistita si implinita a domnului Lorenz, inconjurat de minunate mistere si de dezarmanta devotiune. Si nu e vorba doar de caini si de pisici. E vorba de pesti (acvarii uriase!), soparle si chiar si gaste salbatice (povestile despre Martina sunt savuroase!)

Am selectat cateva exemple din carte, mult prea putine fata de bogatia informationala pe care o ofera volumul.

In primul rand, am incercat sa surprind acea legatura intre agresivitatea si altruismul animal. Se stie ca societatea animala a mamiferelor nu se intemeiaza pe alte interese decat cele de obtinere a hranei sau cresterea in siguranta a puilor. Considerati a fi entitati reproductive individuale, indivizii grupurilor nu pot functiona in termeni de societate perfecta.
Totusi, altruismul apare si este important sa sesizam aceste ocazii pentru a intelege mai bine complexitatea comportamentului animal.

Insa altercatiile dintre animalul de prada si prada sa nu sunt, nici in alta privinta, o lupta in adevaratul sens al cuvantului. Este adevaratca lovitura labei cu care leul isi imobilizeaza prada seamana in forma miscarii cu cea cu care il loveste pe rivalul sau(…). Insa motivatiile interioare, de fiziologie comportamentala, ale vanatorului sunt dundamental diferite de cele ale luptatorului. Bivolul pe care leul il doboara ii trezeste acestuia din urma instinctul agresiv tot atat de putin cat mi-l trezeste mie frumosul curcan pe care tocmai l-am vazut plin de satisfactie cum atarna in camara.
(…)Mai aproape de agresivitatea autentica decat atacarea de catre vanator a prazii este fenomenul interesant invers – contraofensiva prazii impotriva inamicului. Mai cu seama animalele care traiesc in societate sunt cele care ataca mai multe deodata animalul de prada care le ameninta, oriunde il intalnesc. De aceea limba engleza numeste acest fenomen „mobbing”(…).

S.L. Washburn si Irven de Vore au cercetat paviani in libertate si au observat ca hoarda nu este condusa de un singur mascul, ci de un consiliu de masculi foarte batrani care isi mentin suprematia asupra membrilor mai tineri si mai puternici ai hoardei. (…) Cand hoarda s-a aflat odata intr-o zona fara copaci si a fost nevoita sa faca fata pericolului de a nimeri in ghearele unui leu, animalele s-au oprit, iar cele mai tinere au format un zid de aparare in jurul celor mai slabe. Patriarhul insa a inaintat singur, a rezolvat problema periculoasa a localizarii leului si a condus apoi hoarda, facand un ocol larg in jurul dusmanului. Toti l-au urmat cu supunere oarba, nimeni nu i-a pus la indoiala autoritatea.

Un alt aspect important in viata animalelor este teritoriul.

In primul rand trebuie subliniat ca rutina este esentiala in viata animalelor. De aceea orice calatorie este stresanta pentru animalul vostru de companie, de aceea o simpla mutare a unui dulap din casa poate stresa foarte tare pisica familiei.
In acest context, teritoriul este unul dintre cele mai importante coordonate ale unei existente linistite.
Daca teritoriul este in general obtinut prin lupta (granita fluctueaza in functie de raportul de putere), exista cazuri cand teritoriul este impartit (haitele) sau exista „granite” temporale, un orar dupa care se imparte un teritoriu.

Marcarea olfactiva a teritoriului:

(…) exista posibilitatea extrem de interesanta demonstrata de Leyhausen si Wolff, ca o raspandire teritoriala a animalelor sin aceasi specie in biotopul aflat la dispozitie sa poata fi obtinuta nu doar pe plan spatial, ci la fel de bine pe plan temporal. Ei au descoperit in cazul pisicilor domestice de la tara, ca mai multi indivizi pot folosi acelasi teritoriu de vanatoare, fara sa intre in conflict, impartindu-si utilizarea lui dupa un orar fix, asa cum gospodinele noastre de la Institutul din Sweewiesen isi impart folosirea spalatoriei comune.

Mai important decat altruismul, este dragostea parinteasca a animalelor. Exemplele sunt infinite si incantatoare, dar as vrea sa pomenesc aici mai ales inhibarea agresivitatii impotriva puilor, chiar si atunci cand instinctul matern nu este mostenit genetic.
Un exemplu vestit in etologie este cel al curcilor surzite. De indata ce puii au iesit din oua, curcile le-au omorat. S-a dovedit ca numai piuitul puiului declanseaza in mama instinctul matern. In acelasi timp, un pui de jucarie care imita piuitul puilor este acceptat de curca drept propriul pui.

O inhibare interesanta a agresivitatii fata de pui are loc la caini. Cu totii stim ca un pui nu va fi atacat de un caine matur, indiferent de circumstante:

Mai greu de inteles este mecanismul de inhibitii care impiedica masculii tuturor raselor europene de caini sa raneasca in mod serios puii mai mici de 7-8 luni. In cazul cainilor polari din Groenlanda, aceasta inhibitie se limiteaza, dupa cum a putut sa observe Tinbergen, la puii din propria haita; e posibil ca la lupi lucrurile sa stea tot asa.
Nu se poate explica exact in ce fel este recunoscuta varsta frageda a indivizilor din propria specie. In orice caz, dimensiunile nu joaca vreun rol, un foxterrier batran, nervos si minuscul este la fel de prietenos cu un pui de St. Bernhard care il calca pe nervi cu incercarile lui stangace de joaca.
Inca si mai interesante decat inhibitiile care apara cainii tineri, insa inca stangaci, sunt mecanismele de comportament de inhibare a agresivitatii care impiedica un comportament „necavaleresc” impotriva „sexului slab”. (…)

Pe langa cavalerismul cainilor, de remarcat este comportamentul de gentleman absolut al gusterului.
Comportamentul agresiv al acestei reptile este declansat la vederea gusei colorata intr-un albastru intens al masculilor. Cand s-a pictat o femela in culorile masculilor, aceasta a fost atacata cu violenta de mascul. Acesta si-a dat seama prea tarziu ca aceasta este o femela si a franat atat de brusc atacul incat a cazut. Socat de intamplare, a inspectat de indelete femela cu limba sa se asigure de adevarata ei identitate. Intamplarea insa l-a marcat profund: cat a fost tinut sub observatie, gusterul pacalit s-a asigurat de fiecare data ca exemplarul din fata sa este mascul si abia apoi l-a atacat.

Imi e greu sa ating toate punctele acestei carti. Este un manual exceptional, plin de informatii. Dar este si o carte despre o iubire atat de profunda incat iti ofera o stare de bine, de pace si liniste. Nu pot sa inchei decat cu citatul meu preferat din carte, dat de un profesor al lui Lorenz, caruia trebuie sa ii ofer o mica explicatie.

Masculul fazanului argus dezvolta aripi uriase pentru a atrage femela. Aripile sale uriase sunt atractive pentru femele si incurajeaza inmultirea speciei, dar fac din mascul o prada foarte usoara pentru ca el nu mai poate zbura. Paradoxal, se inmultesc doar specimenele cu aripile cele mai mari, specimenele care sunt cele mai vulnerabile. Aceasta este o fundatura a evolutiei. Iar omul este si el intr-o astfel de fundatura.

Oskar Heinroth

„Alaturi de aripile fazanului argus ritmul de munca al omului occidental este produsul cel mai stupid al selectiei intraspecifice.”