Cand mi-a descoperit blog-ul, Ada mi-a atras (subtil) atentia ca, desi ironizez cam pe toata lumea, nu imi scot in evidenta o alta trasatura a mea: auto-ironia. Asadar va spun acum o istorioara a carei victima am fost chiar eu. Sau Ada. 🙂
Intr-o sambata am plecat de la birou la restaurant. Si pentru ca eterna spaima ca nu gasim loc de parcare pentru ambele masini ne urmarea, am plecat doar cu masina Adei*.
Na bun. Si cand plecam de acolo, urca Ada mea la volan, eu in dreapta. Ada coboara frana de mana si se apuca sa caute ceva in portiera. Si vad eu cum masina o ia incetisor la vale. Avand deja usoare instincte de sofer, suferind deja de cunoscuta frustrare a soferului care sta in dreapta si nu are controlul asupra masinii, am intrat in panica.
Si, fara sa imi iau ochii de la drum, am inceput sa strig dupa Ada sa se ridice. Numai ca nu am nimerit numele. Si strigam in draci „Aldo, Aldo”. ** Ada a ridicat capul mai mult socata de faptul ca eu il strig pe Aldo in plin complex.
Eh, atunci a vazut ca masina misca si a pus frana. Tot a fost bine ca macar am reusit sa strig ceva :)))
* Am inceput sa sofam cam la o luna distanta. Imi amintesc cu drag de diminetile friguroase de iarna cand intarziam la lucru doar ptr ca nu parcasem milimetric la distanta de bordura. Si perfect drept. Atata ne invarteam in jurul masinii, de zici ca urma sa scoatem bolobocul sa ne asiguram ca nu exista nici un dubiu asupra amplasarii.
** Pentru cei ce nu stiu, asa se numeste catelul meu.