A woman is no man de Etaf Rum
Aceasta carte a fost una din cele mai dificile carti pe care le-am citit in ultima perioada. Desi scriitura curge foarte bine, incarcatura emotionala a propozitiilor simple, fara inflorituri, este atat de intensa incat am simtit deseori nevoia sa inchid cartea si sa trag aer adanc in piept.
Pe parcursul cartii am fost furioasa, frustrata, speriata, confuza.

Cartea urmareste povestile a doua femei, mama si fiica, din stransa comunitate palestiniana din New York. Lor li se alatura, ocazional, si povestea unei a treia generatii, cea a soacrei/bunicii.
Mama, nascuta in Palestina in o familie care sufera de pe urma conflictului cu israelienii, se casatoreste cu un sot ales, conform obiceiului, de familie. Acesta provine din o familie de palestinieni fugiti in America si astfel, tanara si speriata Isra paraseste pentru prima data teritoriile palestiniene sa isi faca actele si pleaca in America cu noul ei sot, un barbat pe care nici nu il cunoaste.
Dar America nu este taramul celor liberi pentru tanara sotie. Traieste in casa socrilor ei, impreuna cu familia sotului. Toata ziua o ajuta pe soacra ei la curatenie si gatit, pentru ca mai apoi sa se retraga in camera lor, aflata la subsolul locuintei. Nu are voie sa iasa afara din casa si isi vede sotul doar seara tarziu, cand acesta se intoarce obosit de la lucru.
In paralel cu povestea Isrei, aflam si povestea celei mai mari fiice, captiva si ea in aceasi casa, supunandu-se acelorlasi reguli si traditii, desi a fost nascuta si crescuta in America.

Explorarea vietii de familie din comunitatile traditionale de arabi din New York, cu descrieri bogate ale vietii femeilor ascunse in case, cu incercarea pastrarii obiceiurilor de acasa. Sunt fascinante detaliile legate de obiceiurile culinare, de la cinele bogate cu care erau asteptati barbatii seara acasa si pana la rutina ceaiului.

Sotul Isrei, Adam, este si el un prizonier, chiar daca cusca lui arata diferit. Prizonierul asteptarilor parintilor, prizonierul statutului de frate mai mare, care trebuie sa munceasca neincetat pentru a asigura un trai decent familiei sale. Iar cu cat am inaintat in povestea Isrei, au inceput sa isi arate coltii si semnele violentei domestice intr-o lume care parea chiar si asa fara iesire. 

Am citit opinii ale altor femei din comunitatea palestiniana din New York care erau suparate pentru modul in care a fost zugravita comunitatea lor. Sustin ca au libertati si barbatii nu sunt liberi sa le abuzeze cu acceptul comunitatii.
Un cuplu secundar din roman, care desi este bazat tot pe o casnicie aranjata, da dovada unei relatii bazate pe dragoste si respect. Prin urmare, nu cred ca dorinta autoarei a fost aceea de a spune ca toate cuplurile sunt la fel, ci doar de a spune povestea eroinelor sale.

Finalul este si el foarte frustrant si am vazut ca multa lume a fost enervata de modul in care s-a incheiat. Intr-adevar, ca sa intelegi ce s-a intamplat la final, trebuie sa fi retinut un detaliu minor prezentat undeva pe parcursul cartii. Cu toate ca eu l-am retinut, tot a trebuit sa stau cateva clipe la finalul cartii si sa pun lucrurile cap la cap. 

Cateva citate din carte:

“I was born without a voice, one cold, overcast day in Brooklyn, New York. No one ever spoke of my condition. I did not know I was mute until years later, when I opened my mouth to ask for what I wanted and realized no one could hear me.” 

“That was the real reason abuse was so common, Isra thought for the first time. Not only because there was no government protection, but because women were raised to believe they were worthless, shameful creatures who deserved to get beaten, who were made to depend on the men who beat them.” 

“She knew that the suffering of women started in the suffering of men, that the bondages of one became the bondages of the other.” 

“She knew she had to teach them how to love themselves, that this was the only way they had a chance at happiness. Only she didn’t see how she could when the world pressed shame into women like pillows into their faces. She wanted to save her daughters from her fate, but she couldn’t seem to find a way out.”

“People flee to America from war-torn countries every day. Some are Arabs. Some are Muslims. Some are both, like us. But we could live here for the rest of our lives and never be Americans. You think you’re doing the right thing by wearing this hijab, but that’s not what Americans will see when they look at you. They won’t see your modesty or your goodness. All they’ll see is an outcast, someone who doesn’t belong.”