Ca orice gravida in asteptarea primului copil, aveam tot soiul de pareri si opinii despre cum va fi viata cand se va naste copilul. Aveam un plan clar in minte si aveam opinii ferme de parenting. Hotarasem deja ce urma sa fac si chiar si ce urma copilul sa faca.
Si apoi…mi-a venit sorocul 🙂

1.Nu credeam ca voi naste prin cezariana. De doua ori.
Eram deciza pe nastere naturala, eram convinsa ca nu voi avea vreo problema. Ma bazam pe pragul meu ridicat de durere si pe lecturile mele. Undeva la 38 de saptamani, dupa o noapte de dureri si de miscari ciudate in burta, copilul mi s-a intors si s-a pozitionat comod ca intr-o barcuta. Nici vorba sa se mai clinteasca, nici vorba de nastere naturala astfel.
La inceput mi s-a parut ceva catastrofal. Dar apoi copiii au inceput sa creasca si partea asta cu felul in care s-au nascut a inceput sa devina tot mai putin importanta.

2. Nu credeam ca voi folosi biberon sau sterilizator
Din seria planuri de gravida esuate, la scurt timp dupa nastere, in mijlocul unor dureri atroce din cauza ragadelor, pompa, biberoanele si sterilizatorul mi s-au parut accesoriile care imi pot salva viata. Imi amintesc si acum momentul in care m-am dus in farmacie si studiam uluita astfel de biberoane, minunandu-ma cate caracteristici au. Am dat copilului de cateva ori lapte cu biberonul si nu, nu a patit nimic. A supt in continuare pana la 2.5 ani si nici nu isi aminteste de eveniment. Dar pentru mine, cele cateva ore de pauza de supt au insemnat ENORM!

3. Nu credeam ca voi face co-sleeping
Sincer, nu imi dau seama ce o fi fost in mintea mea: voiam alaptare exclusiva si la cerere, dar eram chitita ca bebelusul sa doarma in patul si in camera sa. Spre norocul meu, m-am dezmeticit relativ devreme si, pe fondul noptilor nedormite, petrecute patruland intre camera noastra si a copilului, am cedat si am pus copilul cu noi in pat. Una dintre cele mai bune decizii luate vreodata! 🙂 La al doilea copil nu s-a mai pus nici o secunda problema ca ar dormi in alta parte.

4. Nu credeam ca ma voi plictisi de citit povesti
Nici nu aveti idee cu cat entuziasm asteptam eu varsta cand ii voi citi copilului! Ce bucurie, sa ii deschid minunata lume a cartilor, sa stam impreuna in pat si sa citim povesti!
Realitatea s-a dovedit a fi alta: cand citesti de 457 de ori aceasi carte, nici macar nu mai poti mima entuziasmul de a o citi. Apoi, seara suntem de obicei atat de obositi incat abia reusim sa citim si mai degraba am adormi acolo cu copiii decat sa aflam cum i-au crescut lui Mormocel picioare.

5. Nu credeam ca voi tipa vreodata la copii
Mda. Asta e dureroasa tare. Imi imaginam ca voi fi un monument de calm, intelepciune si rabdare. Ei bine, dupa cativa ani, rabdarea mea s-a cam terminat si nu o data m-am pomenit ridicand tonul la copii. Deseori aiurea, nervii mei nu au legatura efectiva cu ei, ci cu oboseala cumulata si cu vreun dead-line presant. Imi dau seama de asta si incerc sa o dreg cat mai repede, cerandu-mi scuze si facand exercitiul mental de a-mi controla nervii de fata cu ei. Vedeti voi, nu e vorba doar de cum vreau eu sa ma comport fata de ei. Ci de faptul ca noi, ca parinti, trebuie sa le oferim modelul prin care ei pot reactiona la momentele dificile. Daca ne vad pe noi tipand si trantind usi (vinovata!) cand suntem nervosi, vor invata ca astfel trebuie sa se comporte si ei cand au ceva pe suflet. Si da, fiica-mea (ca ea e mai mare) mi-a trantit deja cateva usi in nas si m-am recunoscut de indata in gesturile ei. In schimb, daca le dam un exemplu de calm si ratiune, si ei vor invata sa isi gestioneze astfel momentele dificile. Eu am incercat sa dezvat obiceiul „usilor trantite” stabilind noi reguli: cand suntem suparati, spunem ce ne supara/ uneori celalalt nu stie de ce suntem suparati si trebuie sa explicam etc.

 

Si apoi, nici prin cap nu mi-a trecut, nici macar pentru o secunda, cata dragoste voi simti si cu intregul meu univers se va intoarce cu susul in jos.