Intrebarea asta m-a iritat cumplit in ultimele zile. De obicei a fost pusa pe un ton condescendent, ca si cum sunt o amarata napastuita de soarta: „Vai, dar chiar nu ai nici un ajutor?”
Iau o scurta pauza, inspir, inghit in sec si raspund cat pot eu de senina: „Ba da, ma ajuta sotul.”
Eh, dar in ochii lumii, sotul nu e ajutor calificat pentru a sprijini mama. Nu. Cum nici lauza nu prea are ce cauta jos din varful patului, ingrijind copilul. Nu.
De ce am refuzat ajutorul la primul bebe
Pentru ca am vrut sa invatam noi, eu si sotul meu, sa avem grija de ea. Sa ne dam noi cu capul de greutati, sa le descurcam noi, sa ne intram cat de curand in ritmul nostru, ca familie, cu tabieturile noastre. Am vrut sa ne bucuram singuri de toate acele prime dati: primul scutec schimbat la iesirea din spital, stangaci, cu doi parinti emotionati deasupra unui prunculet rabdator; prima baita; primele nopti lungi. Si apoi sa invatam sa ne descurcam in momentele dificile: sa ii intelegem plansul sau sa ne descurcam cu colicii. 
Si in paralel cu toate acestea, a fost nevoie de acest timp pentru ca noi sa ne invatam sa lucram impreuna. Sa ne sustinem, sa ne ajutam, sa ne intelegem. 
De ce am refuzat ajutorul la al doilea bebe
Eh, aici s-a ingrosat treaba. La primul a mai fost cum a mai fost, zicea lumea ca sunt inconstienta, incapatanata, ca nu stiu ce ma asteapta. Dar la al doilea!!! Cand stiu ce inseamna un bebelus, cand trebuie sa ma ocup si de un copil….
Inca din spital m-au tintuit in pat. Aoleu, nu va ridicati! Odihniti-va acum, cat mai aveti timp! Vai, dar de ce dormiti cu el, lasati-l la noi sa va odihniti! 
Daca spuneam ca ma simt bine si plina de energie, eram redusa la tacere cu ceva teorie despre adrenalina de dupa nastere. 
Ma simteam ca o invalida, o nebuna inconstienta care dintr-un soi de bravura vrea sa ii faca rau nou-nascutului, cerand sa aiba ea grija de el! 
Dar dincolo de toate, hai sa va spun calm si asezat motivele mele:
1. Motivatia de a te pune pe picioare

Mi-am dorit enorm ambii copii. La Natalia am fost mult mai speriata, dar la Robert stiam deja ce urmeaza. Eram atat de nerabdatoare sa il tin in brate, sa il simt langa mine, sa il alaptez, incat prezenta lui ma incarca de energie. 
In spital, l-am tinut langa mine zi si noapte, cu scurte pauze cand erau luati la un fel de „inventar” la schimb de tura. L-am primit de indata ce am fost scoasa din sala de operatie si nu i-am mai dat drumul, oricat de dificil mi-a fost cu el fiind proaspat operata si – pentru cateva ore – imobila de la brau in jos. 
M-am refacut atat de repede, incat toti erau uimiti de recuperarea mea. Asistentele se minunau ca sunt operata de cateva ore si eu ma ridic, ma sucesc si rasucesc sa alaptez si sa schimb bebelusul. 
Nimeni nu parea sa ia in calcul faptul ca recuperarea mea tinea de o motivatie superioara durerii fizice. Eu aveam un scop clar: sa ma pun repede pe picioare pentru a avea grija de Robert si pentru a ma putea externa cat mai repede si sa ma intorc la Natalia. 
Aceasta motivatie a functionat perfect si la 48 de ore de la operatie eram acasa, sprintena, energica si perfect capabila sa am grija de ambii copii. 
2. Sotul este ajutorul meu

Pentru ca suntem impreuna in asta. Pentru ca si el stie si vrea sa aiba grija de copii, sa ii tina in brate, sa ii adoarma, sa ii linisteasca. 
Pentru ca ne cunoastem. Stim ca suntem diferiti si ne cunoastem punctele tari si cele slabe. Pentru ca el intelege ca eu sunt introvertitul care prinde energie daca are 10 minute de liniste si o cana de cafea fierbinte si eu inteleg ca el este extrovertitul care are nevoie sa mai schimbe peisajul. Pentru ca inca de la primul copil, functionand tot fara ajutor, am invatat sa fim o echipa si fiecare sa faca acea parte la care se pricepe mai bine. 
Iar adaptarea la viata in patru a fost lina tocmai pentru motivele enumerate mai sus. 
3. Dorinta de a schimba cat mai putine in rutina Nataliei
Cred ca acest punct ar trebui sa il pun primul, pentru ca pe el l-am discutat si dezbatut cel mai mult in timpul sarcinii. Pe scurt, am hotarat sa facem minime schimbari la sosirea lui Robert, astfel incat Natalia sa nu fie prea bulversata de atata noutate. 
In afara de patut (montat cu cateva zile inainte), nimic nu a tradat in casa sosirea unui nou membru. Nu am facut smotru, nu am zugravit, nu am mutat mobila. Nimic! 
La fel, am incercat pe cat posibil sa nu ii schimbam ei programul zilnic si implicit, am simtit ca prezenta unei persoane in casa, pe o perioada mai lunga de timp, ar putea sa o agite si sa o nelinisteasca. 
Experienta din ziua nasterii ne-a confirmat ca aveam dreptate si desi a suferit dupa mine (povestea in alt articol), Natalia s-a linistit cand a ramas acasa cu tati si ziua a decurs cat de cat dupa structura obisnuita. 
****

Si acum nu ma intelegeti gresit. Nu critic pe nimeni, e perfect ok (chiar va recomand) sa cereti ajutorul daca asta simtiti voi nevoia. Dar sa fie decizia voastra. 
Daca simtiti nevoia sa va bucurati singuri de aceste clipe, daca va simtiti in stare si chiar va ajuta psihic sa stiti ca sunteti capabila sa va ingrijiti pe voi si pe copil, nu va lasati intimidate sau speriate de ideea ca este imposibil fara ajutor. 
Sunt multe-multe familii care se descurca foarte bine asa, impartind sarcini, discutand si ajungand la un echilibru care sa le permita sa gestioneze noua prezenta in familie. 
Personal, pe mine acest ajutor obligatoriu ma sperie. Ma face sa ma simt nesigura si incapabila sa am grija de copilul meu. De exemplu, in spital am auzit despre cat de importanta e odihna si sa lasi copilul in seama altcuiva (in cazul acela, a asistentelor), dar nimeni nu ne-a vorbit despre instinctele mamei, cele care apar dupa nastere: de la felul in care auzi si de la distanta scancetul bebelusului sau cum sanii stiu singuri cand e ora mesei. 
Poate daca am vorbi putin mai mult despre cat de miraculoasa este maternitatea, despre legatura magica dintre mama si copil si am inceta sa o tratam ca pe o perioada de boala, poate atunci am reusi sa intelegem exact de ce fel de ajutor are nevoie fiecare mama in parte.