0
13 In Copii

„Vai, dar chiar nu ai nici un ajutor?” sau despre ajutorul in lauzie

Intrebarea asta m-a iritat cumplit in ultimele zile. De obicei a fost pusa pe un ton condescendent, ca si cum sunt o amarata napastuita de soarta: „Vai, dar chiar nu ai nici un ajutor?”
Iau o scurta pauza, inspir, inghit in sec si raspund cat pot eu de senina: „Ba da, ma ajuta sotul.”
Eh, dar in ochii lumii, sotul nu e ajutor calificat pentru a sprijini mama. Nu. Cum nici lauza nu prea are ce cauta jos din varful patului, ingrijind copilul. Nu.
De ce am refuzat ajutorul la primul bebe
Pentru ca am vrut sa invatam noi, eu si sotul meu, sa avem grija de ea. Sa ne dam noi cu capul de greutati, sa le descurcam noi, sa ne intram cat de curand in ritmul nostru, ca familie, cu tabieturile noastre. Am vrut sa ne bucuram singuri de toate acele prime dati: primul scutec schimbat la iesirea din spital, stangaci, cu doi parinti emotionati deasupra unui prunculet rabdator; prima baita; primele nopti lungi. Si apoi sa invatam sa ne descurcam in momentele dificile: sa ii intelegem plansul sau sa ne descurcam cu colicii. 
Si in paralel cu toate acestea, a fost nevoie de acest timp pentru ca noi sa ne invatam sa lucram impreuna. Sa ne sustinem, sa ne ajutam, sa ne intelegem. 
De ce am refuzat ajutorul la al doilea bebe
Eh, aici s-a ingrosat treaba. La primul a mai fost cum a mai fost, zicea lumea ca sunt inconstienta, incapatanata, ca nu stiu ce ma asteapta. Dar la al doilea!!! Cand stiu ce inseamna un bebelus, cand trebuie sa ma ocup si de un copil….
Inca din spital m-au tintuit in pat. Aoleu, nu va ridicati! Odihniti-va acum, cat mai aveti timp! Vai, dar de ce dormiti cu el, lasati-l la noi sa va odihniti! 
Daca spuneam ca ma simt bine si plina de energie, eram redusa la tacere cu ceva teorie despre adrenalina de dupa nastere. 
Ma simteam ca o invalida, o nebuna inconstienta care dintr-un soi de bravura vrea sa ii faca rau nou-nascutului, cerand sa aiba ea grija de el! 
Dar dincolo de toate, hai sa va spun calm si asezat motivele mele:
1. Motivatia de a te pune pe picioare

Mi-am dorit enorm ambii copii. La Natalia am fost mult mai speriata, dar la Robert stiam deja ce urmeaza. Eram atat de nerabdatoare sa il tin in brate, sa il simt langa mine, sa il alaptez, incat prezenta lui ma incarca de energie. 
In spital, l-am tinut langa mine zi si noapte, cu scurte pauze cand erau luati la un fel de „inventar” la schimb de tura. L-am primit de indata ce am fost scoasa din sala de operatie si nu i-am mai dat drumul, oricat de dificil mi-a fost cu el fiind proaspat operata si – pentru cateva ore – imobila de la brau in jos. 
M-am refacut atat de repede, incat toti erau uimiti de recuperarea mea. Asistentele se minunau ca sunt operata de cateva ore si eu ma ridic, ma sucesc si rasucesc sa alaptez si sa schimb bebelusul. 
Nimeni nu parea sa ia in calcul faptul ca recuperarea mea tinea de o motivatie superioara durerii fizice. Eu aveam un scop clar: sa ma pun repede pe picioare pentru a avea grija de Robert si pentru a ma putea externa cat mai repede si sa ma intorc la Natalia. 
Aceasta motivatie a functionat perfect si la 48 de ore de la operatie eram acasa, sprintena, energica si perfect capabila sa am grija de ambii copii. 
2. Sotul este ajutorul meu

Pentru ca suntem impreuna in asta. Pentru ca si el stie si vrea sa aiba grija de copii, sa ii tina in brate, sa ii adoarma, sa ii linisteasca. 
Pentru ca ne cunoastem. Stim ca suntem diferiti si ne cunoastem punctele tari si cele slabe. Pentru ca el intelege ca eu sunt introvertitul care prinde energie daca are 10 minute de liniste si o cana de cafea fierbinte si eu inteleg ca el este extrovertitul care are nevoie sa mai schimbe peisajul. Pentru ca inca de la primul copil, functionand tot fara ajutor, am invatat sa fim o echipa si fiecare sa faca acea parte la care se pricepe mai bine. 
Iar adaptarea la viata in patru a fost lina tocmai pentru motivele enumerate mai sus. 
3. Dorinta de a schimba cat mai putine in rutina Nataliei
Cred ca acest punct ar trebui sa il pun primul, pentru ca pe el l-am discutat si dezbatut cel mai mult in timpul sarcinii. Pe scurt, am hotarat sa facem minime schimbari la sosirea lui Robert, astfel incat Natalia sa nu fie prea bulversata de atata noutate. 
In afara de patut (montat cu cateva zile inainte), nimic nu a tradat in casa sosirea unui nou membru. Nu am facut smotru, nu am zugravit, nu am mutat mobila. Nimic! 
La fel, am incercat pe cat posibil sa nu ii schimbam ei programul zilnic si implicit, am simtit ca prezenta unei persoane in casa, pe o perioada mai lunga de timp, ar putea sa o agite si sa o nelinisteasca. 
Experienta din ziua nasterii ne-a confirmat ca aveam dreptate si desi a suferit dupa mine (povestea in alt articol), Natalia s-a linistit cand a ramas acasa cu tati si ziua a decurs cat de cat dupa structura obisnuita. 
****

Si acum nu ma intelegeti gresit. Nu critic pe nimeni, e perfect ok (chiar va recomand) sa cereti ajutorul daca asta simtiti voi nevoia. Dar sa fie decizia voastra. 
Daca simtiti nevoia sa va bucurati singuri de aceste clipe, daca va simtiti in stare si chiar va ajuta psihic sa stiti ca sunteti capabila sa va ingrijiti pe voi si pe copil, nu va lasati intimidate sau speriate de ideea ca este imposibil fara ajutor. 
Sunt multe-multe familii care se descurca foarte bine asa, impartind sarcini, discutand si ajungand la un echilibru care sa le permita sa gestioneze noua prezenta in familie. 
Personal, pe mine acest ajutor obligatoriu ma sperie. Ma face sa ma simt nesigura si incapabila sa am grija de copilul meu. De exemplu, in spital am auzit despre cat de importanta e odihna si sa lasi copilul in seama altcuiva (in cazul acela, a asistentelor), dar nimeni nu ne-a vorbit despre instinctele mamei, cele care apar dupa nastere: de la felul in care auzi si de la distanta scancetul bebelusului sau cum sanii stiu singuri cand e ora mesei. 
Poate daca am vorbi putin mai mult despre cat de miraculoasa este maternitatea, despre legatura magica dintre mama si copil si am inceta sa o tratam ca pe o perioada de boala, poate atunci am reusi sa intelegem exact de ce fel de ajutor are nevoie fiecare mama in parte. 

You Might Also Like

13 Comments

  • Reply
    Anonymous
    28/01/2015 at 15:32

    Like like like !
    Felicitari! Sunteti minunati! 🙂

    Corinaa

  • Reply
    Anonymous
    28/01/2015 at 15:35

    Ce frumos ai scris Ama!
    La fel am facut si noi, bunicii au venit doar in vizita desi locuiesc la 10 minute.
    Atat l-am asteptat incat nu puteam/pot sa concep sa aiba altcineva grija de el inafara de noi.
    La aproape 3 luni eu cel putin dorm/mananc dupa ritmul lui si e atat de bine.
    De la noi numai ganduri bune!
    Brindu

  • Reply
    Carmen Tobias
    28/01/2015 at 16:32

    Oh da. Tin minte cum ma iritau si pe mine ofertele de ajutor. Si la mine erau spuse si cu rautate. Deh, am 154 cm si aveam 20 de ani la vremea aia. Si aratam ca si un copil cu…copil. In schimb cand chiar am cerut sa stea cu el juma de ora sa merg pana la magazin… Ei nu. Nu se poate ca le e frica. 🙂 :-).

  • Reply
    ama
    29/01/2015 at 05:38

    Corina, multumesc 🙂

  • Reply
    ama
    29/01/2015 at 05:39

    Brindu, eu te inteleg perfect. Natalia azi-maine face 4 ani si eu sunt la fel cu ea. Si mi se pare ca am trait cei mai minunati ani din viata alaturi de ea. Si nu mai pot de bucurie ca o iau de la capat :))
    Va imbratisez si multe clipe frumoase impreuna!

  • Reply
    ama
    29/01/2015 at 05:41

    Carmen, nu cred ca esti mai scunda decat mine :)) cu 3 cm, e drept, dar sunt obisnuita sa fiu cea mai mica 😛

    Revenind, da, au fost spuse multe si cu rautate si repros. Dar, deh, mergem mai departe. Am lasat lumea sa ma creada nebuna si mi-am vazut de bebelusi :)) si nu regret nici o clipa.

  • Reply
    Amedeya
    31/01/2015 at 19:04

    Imi place atitudinea voastra! La fel intentionez sa procedez si eu atunci cind va veni bebe. Parintii nostri locuiesc in orase diferite, dar nici daca am sta in acelasi bloc tot nu as accepta sa vina si sa ne ajute. Pina la urma, nu facem copii pe baza ca va veni cineva cind ne va fi greu. Ne asumam pina la capat! Sanatate multa si imbratisari!

  • Reply
    Dojo
    26/02/2015 at 17:19

    Noi locuim cu soacra si este un ajutor din start. Din pacate insa, pe cat ajuta (treburile casei si mancare), pe atat ne-a dat si peste cap. Sfaturi din mezozoic, despre cum sa cresc copilul, furii ca nu tin cont de ele (majoritate sunt tampenii), certuri. As fi preferat sa fim noi doi, ca ne descurcam, mai ales ca si sotul lucreaza de acasa. Momentan asta este situatia, dar este mai bine doar voi. Fara sa ti se puna ACELEASI intrebari cretine in fiecare zi (prin care de fapt incearca sa te faca sa te simti tampita), fara presiuni sa faci asa si pe dincolo, trantit de usi cand o ignori etc. In ciuda situatiei copilul creste frumos si eu pare-se nu sint mama tampita, asa cum crede ea 😀

  • Reply
    ionica
    27/02/2015 at 13:35

    Frumos scris! Eu si sotul meu suntem sg in oras si mamicile din parc au aceeasi reactie, vai esti singura, si incerc sa le explic sa sotul meu este implicat in viata copilului nostru de la schimbat scutece la leganat noaptea. Ma bucur sa vad ca nu suntem noi o raritate 🙂

  • Reply
    Ancuta
    21/08/2015 at 08:30

    Si noi am luat aceesi decizie. Si am avut un inceput in trei perfect. Am fost relaxati, nu ne-a stresat nimeni cu cicaleli si sfaturi rasuflate si sotul si-a tinut in brate copilul… cu bunici invartindu-se pe langa noi nu stiu cat ar fi reusit… Simtindu-se pe noi linistiti, Radu a dormit bine si a fost si el linistit. Ne simteam ca intr-o bula de fericirie… Bunicile l-au tinut in brate cand avea doua saptamani, pana atunci au primit multe fotografii si filmulete 🙂 Avem si noroc de parinti care ne respecta deciziile… cand i-am anuntat ca vor avea un nepot, i-am anuntat si ca avem nevoie de intimitate cand se va naste si nu am avut discutii deloc pe aceasta tema.

    • Reply
      amanicolae
      22/08/2015 at 18:54

      Ati avut noroc 🙂
      pentru mine una asta e cea mai ok solutie si nu o regret nici o clipa. am zis ca poate e din cauza ca sunt eu mai introvertita, dar asa macar ne-am descurcat singuri in toate ipostazele

  • Reply
    Luminita
    05/01/2016 at 14:03

    Acum am dat peste postarea asta. Si noi avem un baiat de 4 ani si un bebe de 4 luni si lucram amandoi de-acasa program full de 8 ore, in ture. Nu ne ajuta nimeni si imi place ca suntem doar noi 4 insa recunosc ca uneori tanjesc dupa o cafea numai cu sotul o data pe luna.

    • Reply
      amanicolae
      08/01/2016 at 19:12

      Da, si noi uneori 🙂 dar o sa vina vremea cand o sa putem/puteti face asta si o sa vi se para ca anii astia de bebelusie au zburat intr-o clipita! 🙂

    Lasă un răspuns la Luminita Cancel Reply