0
9 In Uncategorized

Trup si suflet pentru firma!

Cand m-am angajat imediat dupa facultate, credeam ca l-am prins pe Dumnezeu de un picior.
Naivitatea si entuziasmul nu au limite si acum ma intreb cum de mi-au dat ele atata forta si energie in zilele de glorie petrecute pe statul de plata a acestei firme de recrutare (nu voi da aici numele firmei in cauza).
Dimineata ma trezeam plina de energie si alergam intr-un suflet la birou. Proiectele imi ocupau fiecare gand, noaptea le visam si pot spune ca nu exista nimic mai important pentru mine decat rezolvarea lor. Stateam pana seara tarziu, de obicei eram printre ultimii care plecau acasa, iar orele suplimentare nu erau o corvoada sau o impunere ci un timp de relaxare, care mi-l alocam pentru a studia mai pe indelete CV-uri noi, pentru a scrie profilele candidatilor cu care avusesem interviu sau pentru a avea un interviu la o ora tarzie cu candidati foarte ocupati.
In acele zile, un manager de la centru, ne-a spus ca sunt angajati in firma doar acei oameni care au o anume sclipire in ochi, acel ceva care ii face sa se adapteze conceptului dezvoltat de firma. Azi eu as numi acea sclipire naivitate.
Investitia emotionala in firma poate deveni uriasa. Poate deveni mai ceva ca o relatie: de fapt ajungi sa ai o relatie cu locul de munca!
Ajungi sa te identifici si sa crezi cu tarie in textul motivational scris de o echipa de marketing si atarnat pe perete in dreptul biroului tau. Ajunge sa-ti fie un crez si sa te ghidezi dupa el. Crezi ca ceea ce faci tu este nobil si drept, ca esti unul dintre cei fericiti care iubesc ceea ce faci.
Si atunci cand ajungi acasa asuprit si umilit uiti si iti spui ca poti trece peste asta, ca nu e nimic mai bun decat sa iubesti ceea ce faci?
Serios? Rewind. Play:
Te trezesti dimineata si pleci la birou. Atmosfera este sumbra. Tocmai ai aflat ca o echipa de sase oameni (care ieri ii stiai membrii ai echipei) nu mai au ce cauta azi in sediu: aseara dupa program si-au primit demisiile.
Afli ca o colega a zburat pentru ca a indraznit sa comenteze peiorativ despre managementul firmei pe un site de specialitate.
Primesti telefon de la unul dintre manageri, iar acesta iti spune suierat printre dinti „Te strang de gat!”
Esti junior, ai proiecte de senior si salariu de muncitor necalificat.
Ai obligatia sa ai telefonul de firma vesnic deschis, chiar daca la 5.40 dimineata te suna oamenii din nu stiu ce sat uitat de lume sa te intrebe daca le ajunge autobuzul sa ii duca la fabrica (ca deh, numarul tau apare pe afis!)
Seara, cand ai tendinta sa inchizi calculatorul si sa pleci acasa, esti informata ca mai ai de sunat o lista de 200 de oameni. Cum adica ai planuri? Pai nu firma este pe primul loc?????
Doar cateva exemple. Ma opresc aici pentru ca dezgrop prea multe cadavre.
Gandind implicarea intr-un loc de munca precum implicarea intr-o relatie, iti dai seama cat de dureroase si distrugatoare pot deveni aceste comportamente. Cum pot ele mutila si arunca si cel mai motivat angajat in cea mai neagra apatie.
Problema?
Firmele isi construiesc concepte si crezuri. Isi hranesc angajatii cu ele: scopul nostru e sa gasim omul potrivit la locul potrivit, noi suntem singura firma care think out of the box, noi aplicam metode inovative in recrutare, noi suntem cei mai energici etc.
Ulterior, cand se descopera gaunosenia conceptelor ele nu mai pot fi astupate cu propaganda care cucerea la inceput. Angajatul, oricat de motivat era el, oricat de pasionat de munca sa, isi pierde interesul si mai devreme sau mai tarziu, va pleca. Pentru ca nu se mai identifica cu firma, pentru ca nu isi mai identifica locul in cadrul organizatiei.
Oamenii (valorosi) nu se alatura unei firme pentru banii ei. Ei se vor alatura firmei cand simt ca acolo exista un teren prielnic pentru dezvoltarea lor sau ca acea firma le ofera stabilitatea emotionala care sa le permita dezvoltarea.
Si vor parasi firma de indata ce aceste aspecte nu se mai respecta.
Si numai sa va ganditi cat potential ati pierdut dezamagind un angajat motivat!

You Might Also Like

9 Comments

  • Reply
    Carina
    05/06/2008 at 06:41

    Ama, asta e un text pe care ar trebui sa-l citeasca multi manageri si multi directori de relatii publice 🙂

  • Reply
    ilka
    05/06/2008 at 11:34

    primul semn de normalitate este renuntarea la pluralul „noi”, fara a da in extrema „eu, victima ..tu, omu’ negru’ „.
    exista un echilibru sanatos pe care nu toti il putem obtine. sau pur si simplu nu ai cu cine! eu ma consider norocoasa ca am reusit, pentru ca am trecut si eu prin etapa de workahoolic. deah, tineretul asta! 🙂

  • Reply
    victor
    05/06/2008 at 12:32

    Articol interesant pe seama caruia s-ar putea discuta mult si bine.
    Eu am reusit sa-mi asigur un echilibru intre viata profesionala si cea privata.

    Din pacate multi manageri nu-s dau seama ca resursa umana este cea care poate aduce competenta distinctiva dar nu toti au gandire strategica. Depinde de domeniul in care s-au format.

    Cat despre pasiunea despre job, este foarte bine sa mergi cu placere la birou si sa te dedici dar sa stai pana noaptea tarziu nu prea e ok. Avand in vedere ca sunt manager de proiect mi se mai intampla sa stau peste program dar nu exagerez. Deadline-urile eu le stabilesc si indiferent cati oameni sunt implicati in proiect nu le cer mai mult decat normalul.
    Plecand de la aceasta, fac o corelatie cu ceea ce managerul general spune mai in gluma, mai in serios ca numai angajatii neproductivi stau peste program. 🙂

  • Reply
    ama
    05/06/2008 at 19:33

    @carina – multumesc! 🙂

    @ilka – probabil ca fiecare trebuie sa treaca prin etapa asta sa se lecuiasca si sa se maturizeze 🙂

    @ victor – am intalnit si eu un manager care imi zicea ca daca isi vede angajatii stand peste program incepe sa-si faca probleme daca nu cmva nu a delegat suficient de bine sarcinile.
    Asta este varianta eleganta 🙂

    Din pacate foarte putini manageri sunt constienti de valoarea umana.
    Intr-unul dintre proiectele din acele zile am avut la interviu mai toti HR managerii de la companiile mari din vestul si nord-vestul tarii. Ca am ramas socata e putin zis. Imaginea era atat de trista incat nu stiu cand se va face si la noi HR de calitate si nu doar o bajbaiala facuta dupa ureche si un titlu purtat doar pentru ca suna bine.

  • Reply
    Andrei Rosca
    05/06/2008 at 22:48

    E o generalizare, exista exceptii.

    Iar daca un angajat lucreaza mai mult timp la o astfel de firma, in conditiile astea, imi cer scuze, da’ poate ca tampitii nu sunt angajatorii.

  • Reply
    dojo
    05/06/2008 at 23:02

    Draga mea cat adevar … Am lasat in urma anii in care am muncit ca o idioata si mi-am dat apoi seama ca nu merita .. sunt mult mai relaxata cu treaba asta si vreau sa cred ca este mai bine.

  • Reply
    ama
    06/06/2008 at 06:07

    @ Andrei – tocmai ca e povestita la persoana 1 singular 🙂 deci nu este o generalizare, cu toate ca este un caz care nu poate fi considerat izolat.

    Cand imi doream sa plec de acolo si mergeam la interviuri (acum deja avand experienta), eram descurajata sa plec pentru ca peste tot era la fel + purtam stigmatul firmei unde eram deja.
    De aia plecarea de cele mai multe ori trebuie sa fie o miscare radicala pentru a fi satisfacatoare.

  • Reply
    ama
    06/06/2008 at 06:12

    @ dojo – nu se compara 🙂

    chiar daca exista stres, el este unul pozitiv cand lupti pentru ce este al tau. altfel muncesti, altfel gandesti si nu mai stai cu spaima in suflet.

    nu as da astea pentru nici un post, cat o fi el de poleit cu aur.

  • Reply
    Oceanograful
    06/06/2008 at 10:28

    hai sa generalizam !

  • Leave a Reply