0
8 In Dezvoltare personala

Optimista

 

oamenii-negativisti-1024x1024

Aceste idei fierb in mine deja de multa vreme. Poate o fi de la varsta, dar am inceput sa imi pierd rabdarea si sunt atenta cu cei care imi irosesc energia. Implicit, sunt mai atenta si cu mine si cu firul gandurilor mele, sa nu cad tocmai in capcana pe care o ocolesc.

Direct: m-am saturat de oamenii negativisti.
M-am saturat de „nu se poate”, „nu am timp”, „nu am bani” si de rudele lor apropiate, izvorate din invidie „ce bine de tine ca ai…” si „tie iti este usor”.

Poate ca blogger sunt si mai expusa la aceste comportamente, pentru ca oricine se nimereste pe vreunul din blogurile mele, fie ca e vorba de copii, de carti, de mancare sau de chestii casnice, simte ca este locul unde sa se planga ca ceva nu se poate.
In general, lumea nu are bani. Nu are bani de carti, un avocado, dar nici de un kil de mei. Apoi nu are timp. Nu are timp sa gateasca, sa citeasca, sa se joace cu copiii. Ma iertati, azi tonul meu este malitios, dar daca ai timp sa pierzi vremea pe blogul meu (si sunt convinsa ca este doar unul din multele si sunt si mai convinsa ca aici stai 1% fata de timpul petrecut pe Facebook&co), sunt sigura ca este o problema de prioritati si de motivatie, pana la urma toti avem la indemana fix aceleasi 24 de ore.

Citesc adeseori ca mie imi este usor. Nu inteleg, zau, cum ajung niste straini sa imi radiografieze in asa detaliu viata incat sa poata emita asemenea judecati.
Evident, nu pun pe net momentele dificile, tantrumurile, plansetele, aruncatul de jucarii, mofturile. Nu imi fac selfie-uri cand pic epuizata si mi se pare patul un dar divin. Nici cand ma doare ceva ca dracu’ de tare. Nici cand trag de mine sa ies din pat la 4-5 dimineata.
Nu. Si nu pentru ca as avea ceva de ascuns, ci pentru ca nu asta conteaza. Nu la asta vreau sa ma gandesc, nu asta vreau sa imi amintesc.

Vreau sa fiu optimista.
Vreau sa vad partea buna a fiecarui lucru si sa nu ma plang inutil. Asta nu inseamna ca nu imi permit pe alocuri cate o cadere, cateva minute de smiorcaiala pot avea un efect terapeutic, dar eu va vorbesc de starea de spirit generala.

Am realizat ca aceste comentarii ma secau de energie si ma faceau sa vreau sa ma ascund. Pe fondul meu mizantrop, astfel de „incurajari” veneau perfect!

Dar apoi am stat stramb si am judecat drept: eu am buton de „delete”.
L-am aplicat zilele trecute, cand un domn se arata ingrijorat de relatia mea cu barbatul, in conditiile in care dormim in pat cu copiii 🙂 Deci sa stiti ca functioneaza bine. Delete, delete, delete.
Du-te si varsa amaraciunea sufletului tau mic in alta parte!

Vreau sa fiu pozitiva.
Zilele sunt frumoase, oricat de obositoare. Greutatile sunt lectii, o agenda plina e o provocare pentru o mai buna organizare, o mai eficienta prioritizare.

Daca sunt pozitiva, voi fi deschisa sa invat, sa ma bucur, sa vad cu adevarat minunile care ma inconjoara.

Si apoi, mai e o chestie.
Am rasfoit zilele trecute blogurile si am realizat ca sunt o avere. Pentru mine, pentru noi.
Atatea amintiri, atatea povesti. De la jocuri, la carti, la retete. Totul. E viata noastra, in detalii marunte, care se uita cel mai usor. Si aici le am pe toate indexate si pastrate.
Ma pot intoarce oricand sa le citesc, sa o vad pe Natalia mica, sa vad cat mi-a placut o carte sau o prajitura. Sa citesc parerile cititorilor, multi deveniti prieteni dragi.
Si mai sper ca, peste multi ani, vor veni aici si Natalia si Robert si se vor bucura sa ma citeasca, sa afle cat ii iubeam si cum ne petreceam noi zilele, in detalii pe care eu nu le voi mai putea oferi.

Uneori, sosesc si comentarii de la voi, cititorii mei mai mult sau mai putin tacuti si aflu cum, cand nici nu ma asteptam, una din experientele noastre va ajuta si pe voi.

****
In concluzie, va informez pe aceasta cale o schimbare de atitudine si de perspectiva.
Aceste bloguri sunt scrise mine, pentru noi. Sunt un fel de cufar de comori. Eu nu stiu sa brodez batiste si sa fac macrameuri, dar stiu sa scriu, imi iese cate o mancare si uneori am timp sa o pozez si mai am cate o idee buna. Si le bag cu grija in cufar. Le impaturesc, le netezesc cu mana si le bag in cufarul asta virtual.
Poate, peste ceva ani, daca nu le-o roade moliile, copiii mei se vor intoarce aici si ma vor cunoaste putin mai bine.

Pana atunci insa, eu sunt aici pentru voi, cei care ma cititi. Si poate, daca simtiti la fel ca mine, veti face si voi impreuna cu mine acest mic exercitiu si sa incercam sa fim optimisti, indiferent de greutati.
Si sunt sigura ca ne va fi ceva mai bine.

You Might Also Like

8 Comments

  • Reply
    Mihaela Curea
    23/04/2015 at 07:33

    Te inteleg perfect, am trecut si eu prin etapa asta, ce bine ca voi aveti, dar nimeni nu zice cat ati muncit. Asta nu conteaza, ei vad doar ca tu ai si poti, si nu mai conteaza cat ai tras inainte de asta sau cat tragi pentru tot ce ai.
    Cat despre viata de blogger, ce sa zic… Nimeni nu stie cata munca este in spatele unui articol/poza/reteta.
    Am renuntat sa mai incerc sa intelegi oamenii dn jur si sa le explic cum ar trebui sa iti traiasca viata. Am avut grija sa am jurul meu doar prieteni frumosi la suflet si la caracter, oameni pe care ii poti suna in miezul noptii cu o problema si sa stii ca vor fi mereu acolo pentru tine.
    Avem exact viata pe care o meritam, unii mai buna, altii mai rea.

  • Reply
    Eddie
    23/04/2015 at 12:52

    Exact prin procesul asta am trecut si eu. M-am scapat de "lesinati". E muuuuult mai bine acum sincer. Am ramas cu prieteni putini dar adevarati. Keep on!

  • Reply
    Anonymous
    23/04/2015 at 13:40

    De ceva timp am inceput si eu cu cine sa imi impartasesc atat bucuriile cat si necazurile si chiar "plangerile" cui sa le ascult. De multe ori prietenii nostri isi descriu off urile intr-un mod atat de tragic ca situatia lor pare fara iesire, eu ma incarc si sufar pentru ei si peste putin timp aflu ca lucrurile de fapt stau putin altfel sau in nici un caz nu atat de rau pe cat erau descrise. So, in concluzie, selectez ce spun si cui spun.
    Noi ne bucuram de fiecare postare din partea ta si stim ca asta inseamna munca, multa munca.
    O zi minunata!

  • Reply
    ama
    25/04/2015 at 07:36

    Mihaela, cred ca ai punctat foarte bine: nimeni nu te intreaba si cat muncesti.

  • Reply
    ama
    25/04/2015 at 07:36

    Eddie, da, da, categoria lesinati :))) niste simpatici! 😀

  • Reply
    ama
    25/04/2015 at 07:37

    Anonim(a) 🙂

    Exact senzatia asta o am si eu adeseori, ca ma stresez mai mult decat cel care are problema. Dar lucrez la punctul asta 🙂

  • Reply
    Adelina
    25/04/2015 at 08:56

    Eu pierd timpul acum pe blogul tău, dar n-am timp de altceva. 🙂 Stau cu tableta în mână, iar copilul mic doarme cu sânul în gură (cum doarme mai mereu). Exclus să mă mișc sau să fac altceva. Prin urmare pot să citesc bloguri, să las comentarii, dar să scriu pe blogul propriu mai greu.
    Trebuie să scot pozele din aparat în calculator, să găsesc timp pt. asta :)), apoi să le mut… O întreagă operațiune…

    Am prietene cu copii mici care-mi spun că gătesc când cel mare e la grădi. Eu mă împart diminețile între 2 copii fiecare cu programul și nevoile lui: unul vrea oliță, altul somn, mâncarea se arde… Nu e invidie (că n-am de ce), e realitatea.

    Îți dau dreptate cu articolul, dar îți scapă niște nuanțe. 🙂

    *Asta cu cât de scump e un avocado am auzit-o și eu…

  • Reply
    Adelina
    25/04/2015 at 09:10

    A, mi-a plăcut ultima parte din însemnare. De aceea nu notez nici eu lucrurile mai puțin plăcute sau grele pe blog…
    Weekend fain!:)

  • Leave a Reply