0
9 In Uncategorized

„Nu mai plange, esti asa o fetita urata cand plangi!”

Dupa cum v-am mai tot povestit, noi nu avem nici un fel de ajutor cu copilul. Astfel, o luam peste tot cu noi si incercam sa evitam pe cat posibil locurile care nu ii fac placere. Dar unde e musai de mers, nu avem de ales.

Si e musai de mers la cumparaturi.

Pana acum ceva timp, lucrurile erau destul de senine: Natalia statea in carucior sau in vreun sistem de purtare si se uita gangurind la lume si la rafturi.

Evident, chiar si asa, am primit sfaturi de la doamne profund ingrijorate de soarta copilului meu. Ca va face conjuctivita de la aerul conditionat din magazin, ca vai, e frig la raionul de frigidere si cum o port asa, fara un fes micut pe cap.

Si pe cand credeam ca am scapat de etapa cand lumea ma mai considera o mama novice, incapabila sa evalueze singura pericolele ce ii pandesc bebelusul, am intrat intr-o noua etapa glorioasa.

Daca sunteti parinti, siguri ati patit si voi asta: copilul vede ceva pe raft, ii place si vrea obiectul respectiv. Nici nu conteaza ce e! Natalia a plans cu lacrimi amare dupa un pulverizator Glade, desi noi nu avem asa ceva prin casa, iar cu alta ocazie a fost musai sa iau un detergent de vase sau un dezinfectant de WC.
Ma rog, intr-un supermarket, cu nebunia de lumini, produse, oameni, sunt 100 de motive de plans si de frustrare.

Si Natalia a plans. De multe ori.

Si de FIECARE data se gasea un suflet mare, un domn pantecos sau o doamna ingrijorata si mahnita, care sa ne ignore complet prezenta, sa se apropie de copil pana la punctul in care ii invadeaza spatiul personal si sa intrebe „Vai de mine, dar ce ai patit?!

Interventia de obicei are efect.
Efectul socului. Natalia se opreste din plans, casca ochii pentru cateva minute, buimaca de noua prezenta si de intrebarea complet neavenita si in doua secunde incepe sa planga si mai cu foc!

(Pe bune acum, la ce raspuns spera oamenii astia: „Vai, tanti, stati aici un pic pe jos langa mine, pe podeaua acestui hypermarket, sa va povestesc baiul meu! Iaca, vin si eu la plimbare si imi place sticluta asta albastra, cu gat ciudat si o floare frumoasa. Si vreau sa o iau acasa si mama spune ca nu am voie…..”)

Revenind, copilul incepe sa imi planga si mai cu foc. Daca era pe jos, fuge si se cuibareste la noi in brate. Atunci, bunul samaritean, se uita profund jignit catre noi (e prima oara cand ne remarca existenta) si tranteste o noua remarca: „Nu mai plange, ca esti asa o fetita urata cand plangi!

Ce neliniste, ce neimpliniri, ce porniri aiuristice va fac sa considerati asemenea remarci ca fiind capabile sa linisteasca un copil?

Ideea nr.1 
Daca depistati in zona parintele, stati linistiti! Omul ala probabil incearca sa rezolve situatia cum stie el mai bine si nu e treaba voastra sa „ii dati o mana de ajutor”.
Indiciu: parintele e de obicei persoana care tine in brate copilul suparat sau ii vorbeste/explica ceva.


Ideea nr. 2
SUNTETI NISTE STRAINI!
Pentru copilul meu, pentru mine, sunteti niste straini care va bagati in sufletul nostru.
Un copil nu plange pentru a va oferi voua ocazia sa va bifati fapta buna a zilei, ci pentru ca este intr-o situatie dificila. Cel mai probabil si parintele este deja intr-o situatie dificila.

Ideea nr. 3 
Daca tot credeti ca prezenta voastra ar avea o prezenta benefica, incercati sa nu speriati mai tare copilul si nu faceti remarci jignitoare.
De exemplu, fata mea e absolut minunata si cand plange! 🙂

***

In viata mi-a fost dat sa trec si sa asist la situatii cu adevarat neplacute, desfasurate in locuri publice. Situatii in care ajutorul era necesar si lumea a decis sa intoarca privirea.
Este halucinant cum, un copil care plange din motive diverse, ce tin de mici suparari personale, atrage atata grija din partea strainilor. Dar un copil lovit, abuzat verbal si/sau psihic este o lectie publica de disciplina si este un lucru acceptabil si unde nu te bagi ca „situatia e sub control”.

You Might Also Like

9 Comments

  • Reply
    ddunia
    24/01/2014 at 09:16

    Te-ai gândit vreodată la reversul acestei atitudini?
    Specific, nu aduc nici o critică textului tău sau felului de a-ți crește copilul, doar te întreb, te-ai gândit la revers? Ce atrage după sine, care sunt consecințele?
    Să-ți povestesc ce mi s-a întâmplat mie. Mergeam cu Mara mea de mână, ne-am oprit să-i șterg nasul, și chiar atunci ne-a depășit un tătic cu doi copii după el. Fata lângă el, dar băiețelul, de vreo doi ani a rămas în urmă. Când a realiat că a rămas mult în urmă, a fugit după tată și soră și fix lângă mine a picat.
    În momentul acela am înlemnit. Nu știam ce să fac, să-l ridic, să nu-l ridic deoarece părintele vrea să-l lase să se ajute singur. Mă uitam la copil, fără să fac nimic, m-am uitat la tată și l-am întrebat dacă să-l ajut. Copilul s-a ridicat, a fugit plângând.
    Nu știu, m-am simțit extrem de prost pentru că mi-am ignorat impulsul.
    Uneori ceea ce le cerem oamenilor este tocmai să renunțe la umanitate. Vrem să fim lăsați în pace, să ne creștem copiii cum vrem. Perfect de acord. Dar importantă nu este și intenția? Dacă o să ajungem într-o zi ca fiecare să-și vadă exclusiv de viața lui, cum ne-am mai chema? Ar mai exista ajutor, fie numai ca un cuvânt, nu ca acțiune?
    Te întreb, eu de la întâmplarea cu pricina sunt derutată și am multe întrebări.

  • Reply
    ama
    24/01/2014 at 09:21

    Cred ca sunt situatii diferite. De aceea am si incheiat articolul cu gandul ca in situatii cu adevarat dificile intoarcem privirea.
    Problema aici nu e doar interventia, ci felul in care ea este facuta si faptul ca este insotita de tot soiul de remarci aiurea (de ce o superi pe mamica? esti urata daca plangi etc)

    Una e sa ajuti un copil care cade, care plange ca i-a cazut o jucarie etc si alta e sa apari ca salvator intr-o situatie deja dificila si delicata pentru parinte. Si cred ca sunt foarte putini oamenii care chiar pot sa spuna lucrul corect in astfel de clipe. Eu, ca mama copilului care plange, cred ca le gasesc mai greu uneori.

  • Reply
    ama
    24/01/2014 at 09:23

    sau mai e situatia cand ii ofera copilului – ptr linistire/mituire – ceva dulce, ceva ce tu nu dai copilului

  • Reply
    ddunia
    24/01/2014 at 09:48

    Știu perfect la ce te referi, Mara imediat face 4 ani și toată lumea știe că are o mamă dură, nesimțitoare sau inconștientă, depinde.
    Nu apreciez deloc ciocolata oferită, nici replicile că Mara e rea sau etc. Cum nu apreciez nici mamele care mă obligă să mă justific în fața lor că eu îmi cresc altfel copilul, față de alegerile lor. Nu există un adevăr universal și categoric de a crește un copil. Dar acum, după ceva experiență, mi-am zis că o să mă străduiesc să mă detașez de aceste replici și intervenții ale străinilor. O să le apreciez intenția doar, dacă e vorba de ciocolată, și o să le răspund dur dacă mai zice cineva că am un copil rău.
    Dar refuz să-mi mai întunec zilele. M-am simțit și încă mă simt agresată de mămici care doar ele știu ce e bine pentru copii. În loc să ne criticăm reciproc, ar trebui să povestim. Să facem din experiența noastră o poveste cu copii, nu o lecție pentru oamenii cu copii.

    Îmi pare rău că dau buzna în textul tău cu frustrările mele, dar ești printre puținele mame pe care am putut să le păstrez ca pe cineva de la care mă pot inspira, deși sunt idei pe care nu ți le împărtășesc.

  • Reply
    Anonymous
    24/01/2014 at 10:52

    La inceput, cand aveam un bebe mic, mic….ma afectau foarte tare toate sfaturile pe care nu le ceream….Acum, ma uit urat si plec mai departe, fara sa ii bag in seama.Eu stiu cel mai bine ce ii trebuie, ce imi linisteste copilul.

    P.S.Imi place foarte mult ce faci pe blogurile tare.Te vizitez constant:).Succes,inspiratie si sanatate!
    Roxana.

  • Reply
    Raluca
    24/01/2014 at 16:22

    Mi-a placut mult finalul 🙂 Referitor la a ignora astfel de remarci, din pacate nu cred ca lucrurile functioneaza asa usor, pentru ca si cel mic aude cuvintele strainilor "binevoitori" si le pot retine si ii pot influenta. Si inca sunt si eu in cautarea unei atitudini ok atunci cand sunt pusa in situatii precum cele povestite de Ama (aia cu frigul din zona de frigidere din magazin mi se intampla frecvent!)

  • Reply
    Carla
    24/01/2014 at 16:47

    Amin, ca să zic așa.

    E și problema mea. În genere, orice intervenție a străinilor peste mine – atunci când e vorba de copiii mei – pentru mine e o problemă. Paleta de remarci care pe mine mă deranjează e și mai largă, incluzând ”Ești fetiță/băiat mare! Copiii mari nu plâng!”, sau ”Vai, uite copilul acela de acolo, e mai mic decât tine și nu plânge…”, sau ”Hai la tanti, spune-mi de ce plângi!”, sau ”N-o supăra pe mămica, că te lasă aici/că te dă la țigani/că…”

    De curând am scris și eu o postare despre intervențiile acestea abuzive ale celor din jur, referindu-mă la prostul obicei al oamenilor de a oferi copiilor ”ceva dulce” (și nu numai), fără niciun motiv și fără să mi se ceară permisiunea prealabilă… WTF?! Știi ce mi s-a reproșat? Că, citez:
    ”Atat timp cat copiii nu vad un exemplu de politete pus in practica, nu imi imaginez la ce lume “less cruel and heartless” vor avea putinta sa contribuie.

    Imi pare rau, desi rezonez si eu cu practicile sanatoase in alimentatia copiilor nostri si multe altele prezentate de tine mai sus, nu pot fi de acord cu totalitarismul. Traim intr-un mediu social si trebuie sa ne comportam ca atare, asta insemnand si compromis din partea noastra din cand in cand.

    Daca vrei sa fii lasata in pace, tu si copiii tai, cauta o padure izolata) unde ati fi lasati in pace si scutiti de “agresiunile” oamenilor din jur.
    Daca un adult nu poate intelege importanta energiei pozitive, nu vad cum o poate cultiva mai departe copiilor.”

    E ceva ce aud frecvent, de la multă lume, indiferent că e vorba de situațiile descrise de tine, de cele menționate de mine, sau oricare altele: nu contează binele efectiv al copilului, contează doar orgoliul, politețea și ”bunele-intenții” ale adultului care s-a oferit să te ajute cu forța și tu ai avut nesimțirea să-l critici pentru gestul său…

  • Reply
    Adina Radu
    26/01/2014 at 17:43

    Buna,
    M-am certat cu fiica-mea (1 an si 7 luni) ca nu vroia sa poarte caciula. Intr-un final o conving sa lase una pe cap si iesim la plimbare. O femeie in varsta, ca sa fiu politicoasa)"Vai mama, dar ii intra frigul pe la urechii si face otita" serios? crezi ca tu lipseai dupa ce m-a tocat fiica-mea jumatate de ora? mai vrei sa fiu si politicoasa cu tine? Nu cred nici pe departe ca sunt o mama perfecta, dar cand am nevoie de ajutor cer, cand nu stiu ceva intreb sau caut surse sa ma informez, chiar nu am nevoie de straini care nu cunosc situatia sa ma opreasca pe strada pentru sfaturi gratuite. Articolul tau il vreau scris mare pe un mash in mijlocul orasului pentru toate babele si mosii binevoitori.

  • Reply
    Laurici
    14/02/2014 at 19:06

    Bravo pt postare. Poate scrii si despre cucoanele pensionare binevoitoare sa intre in vorba cu "imi dai mie jucaria ta?". Eu le-am rezolvat cu "da, daca ne dati portofelul dumneavoastra :)"

  • Leave a Reply