0
20 In Uncategorized

Natalia – povestea nasterii


Trecusem deja de termen si tensiunea era tot mai mare. Si la propriu si la figurat.
Pe de o parte era tensiunea care plutea in aer cand m-or apuca si pe mine dureriile nasterii. Pe de alta parte, tensiunea resimtita de mine, tensiune fizica, chinuitoare de la burta intinsa la maxim la picioarele umflate sub o greutate brusc prea mare.

Cand am ajuns la 40 de saptamani doctorul ne-a explicat pe indelete riscurile sarcinii peste termen si ne-a zis ca nu va lasa sa depasim 40 de saptamani si 8 zile. De asemenea ne-a atras atentia ca fiecare zi peste termen scade sansele ca nasterea sa decurga natural. Urma sa ne intalnim la fiecare 72 de ore pentru teste non stres si pentru a ne asigura ca bebe nu e supus unui stres.
La 40 de saptamani jumatate, tot nenascuta, iar la control, aflam ca apar tot mai multe impedimente pentru o nastere naturala. In plus, dupa masuratori, bebe pare cam mare sa treaca prin bazinul meu. Ramanem sceptici – masuratorile au marje de eroare destul de mari.
La 41 de saptamani eu aproape plangeam deja de sfarseala. Totul parea infernal de greu, si statul in picioare pentru 2 minute. Picioarele imi deveaneau vinete si se umflau de nu mai puteam incalta nimic. Ma durea spatele infiorator si aveam arsuri de stomac de imi curgeau lacrimile de durere. La 41 de saptamani, fara sa fi avut vreo contractie sau vreun semn de nastere, fara urma de dilatatie, doctorul decide programarea pentru cezariana.

Luni dimineata, 11.04.2011, am plecat emotionati spre spital. E ciudat sa stii ca mergi la o intalnire programata cu copilul tau.
Am primit o serie de contracte de semnat, de la partea financiara, la partea medicala (cine credeti ca se mai putea concentra?), am fost bagata intr-o camera unde a trebuit sa ma lepad de toate hainele mele, am primit o camasa de noapte cu multe capse (utilitatea carora aveam sa o aflu in curand), o pereche de slapi, lucrurile mele au fost puse intr-un sac de gunoi cu asigurarea ca le voi gasi mai tarziu in camera, am apucat sa-l strang pe fuga in brate pe Dan, putin absenta si nerealizand exact ce mi se intampla si am fost luata de o sora draguta si dusa intr-o camera de travaliu.
M-au intins in pat si mi-au zis sa astept moasa. Am ramas in camera singura, cu usa deschisa si am privit cum o femeie, intr-o camasa de noapte similara cu a mea, merge zambind in jos pe un colidor lung spre niste usi duble. Cateva minute mai tarziu, pe aceasi usa iesea o asistenta cu un bebe. Mi s-a strans si mai tare inima stiind ca pe acolo voi intra si eu si la fel va iesi si Natalia mea, numai sanatoasa sa fie.
Pentru ca da, singurul gand era atunci sa fie bine copilul. Nimic nu mai conta, iar spaima de a avea copilul vreo problema imi amortea orice alt simt.

Inainte de moasa a venit o asistenta care m-a cautat de vene sa imi bage perfuzia. Spun „m-a cautat” pentru ca pur si simplu mi-a bagat acul in piele si cu el cauta sa prinda o vena care cica „tot fugea”. Pana la urma, cu chiu cu vai, a reusit sa gaseasca o vena pe mana si o data cu perfuzia m-a toropit si o stare de somnolenta care mi-a facut destul de dificila asteptarea. Ma chinuiam sa stau treaza si sa observ tot ce se intampla in jurul meu, dar pur si simplu nu reuseam sa tin ochii deschisi.
Doar cand a venit moasa m-am mai inviorat si am fost dezbracata si verificata peste tot. Sar detaliile intime ale intalnirii cu moasa inainte de nastere, tot ce pot spune e ca m-am bucurat de intimitatea camerei de travaliu si de faptul ca eram doar eu cu ea 🙂
A urmat vizita doctorului de garda, un nou set de intrebari, un nou sir de raspunsuri – mereu am avut o problema in a-mi aminti data ultimului ciclu in acea dimineata!
I-a urmat asistenta de la anestezie care mi-a tras pe picioare acei ciorapi infioratori de stramti care sa ma protejeze pe perioada anesteziei, operatiune care s-a lasat cu hohote de ras pentru ca eu m-am dovedit incredibil de gadilicioasa :))
Apoi, cu perfuzia dupa mine, in camasa mea de noapte cu multe capse am pornit si eu incetisor pe acelasi coridor lung, catre aceleasi usi duble.

Sala de operatie mi s-a parut infernal de mica. Probabil nu era asa, dar m-a stapanit mereu un sentiment de claustrofobie. Apoi masa de operatii parea ca a fost facuta pentru cineva foarte slab si ma intrebam cum o sa fac sa nu pic de pe ea (probabil inca traiam cu impresia ca sunt o minge perfect rotunda).
Sala de operatii era cam rece sau poate eu eram prea emotionata. Doua asistente sporovaiau vesele si aranjau pe masa ustensilele chirurgicale. Le priveam si incercam sa nu ma gandesc ca ele vor taia in carnea mea, de teama sa nu lesin pe masa aia atat de ingusta.
Apoi a sosit anestezistul, un om cam bosumflat dupa gustul meu, a desigilat trusa de anestezie si mi-a cerut sa ma cocosez. Usor de spus, mai ales de un barbat, dar incearca tu sa te cocosezi cum trebuie cu ditamai burta in fata. S-a apelat in cele din urma la ajutorul asistentei de la anestezie, care urcata pe o scara s-a lasat cu toata greutatea pe umerii mei pentru a-mi indoi coloana cum trebuie. Marturisesc ca asta a fost cea mai dureroasa parte pentru ca ajunsesem sa nu mai iau aer, sa am senzatia ca ma sufoc, la care s-a adaugat durerea acului infipt in coloana si fortarea de a raspunde la intrebarile doctorului.

Asa, pe jumatate despuiata, cu lacrimi in coltul ochilor, mi-am vazut doctorul prin niste usi de sticla. Cand mi-a facut cu mana vesel m-am relaxat si eu in sfarsit. S-a spalat pe maini si a intrat in sala de operatie cantand ceva melodie italiana (parca), atat de sigur pe el si atat de vesel ca si mie mi-a pierit orice teama. M-am intins pe masa relaxata, am fost cablata la tot felul de aparate, mi s-a dat oxigen, s-a pus paravanul in fata mea si la capataiul meu a ramas vesela asistenta de la anestezie care ma mangaia si imi spunea ca se bucura ca zambesc si sunt curajoasa.

Au urmat minute infernal de lungi. Doctorul meu povestea despre planurile lui de vacanta in Croatia si in mintea mea se derulau imaginile superbe din vacanta noastra pe Coasta Dalmatiei. Apoi am inceput sa simt presiune. Nu durere, ci o presiune uriasa. Mai intai in burta, apoi tot mai sus, spre cosul pieptului. Il auzeam pe doctor ca prin vis spunand ceva de copil mare, de muschi, si in apasarea aceea care aproape ma sufoca nu doream decat sa aud copilul plangand. Apoi brusc am simtit o eliberare si s-a auzit primul tipat, ragusit, al Nataliei.
Imediat am vazut-o luata de medicul neonatolog si pusa pe o masuta in dreapta mea. Doctorul meu a spus „Incredibil!” Nu stiu nici azi la ce s-a referit sau daca a mai spus ceva atunci. Eu ma uitam doar la Natalia.

Urla din rasputeri, era acoperita de vernix si tin minte ca primul lucru pe care l-am remarcat a fost parul bogat de pe ceafa. Tot intrebam daca e bine, daca e sanatoasa in timp ce era invartita pe toate partile de doctori. Doctorita (neonatologul) mi-a zambit si a zis „Nu auzi ce plamani are?”
Pe moment nu am inteles ce vrea sa spuna, nu stiam daca e de rau sau de bine, dar in cateva secunde au adus-o langa mine si m-am linistit. Si atunci am simtit-o prima oara pe Natalia, pielea umeda si lipicioasa ca o broscuta, urla din toti rarunchii, dar caldura ei parca a alungat orice neliniste.

Au mai urmat cateva minute cat am fost cusuta la loc, dar eu deja inchideam ochii pentru a o revedea pe Natalia. Ca prin vis tin minte ca mi s-a zis ca Natalia cantareste 3790 gr si doctorul a inceput sa rada si sa zica „Stia fata de ce nu vroia sa iasa!”, apoi m-a felicitat si nici nu mai stiu exact cand a plecat de langa mine.
Au urmat scene care s-au petrecut parca dincolo de mine. In reflectia metalica a becurilor din sala de operatie mi-am vazut cicatricea si felul in care doi brancardieri (doi barbati solizi) imi ridicau picioarele si ma mutau de pe o masa pe alta. Am fost dusa la terapie intensiva unde am stat ca pe ace si nu imi doream decat sa ajung in salon, sa ma asigur ca Natalia e bine si sa il vad pe Dan. Ma gandeam numai la faptul ca Dan cel mai probabil o vede in acele clipe pe Natalia si imi doream sa fiu si eu acolo, sa fim toti trei.

I-am stresat pe brancardieri cu asigurari ca eu ma simt perfect pana m-au luat si m-au dus in camera. Vedeam doar becurile de pe holurile spitalului si in lift o mireasma de cafea m-a inviorat. Dupa iesirea din lift l-am vazut pe Dan asteptand pe un scaun si aproape ca mi-a venit sa plang ca in sfarsit nu mai sunt singura si am langa mine pe cineva drag. Nu imi doream decat sa ma tina de mana si sa fie cat mai aproape de mine, ca si cum abia atunci au navalit peste mine toate emotiile unei operatii chirurgicale intr-o sala rece de spital.

A mai durat putin pana au adus-o si pe Natalia. Sincer sa va spun imi amintesc cu greu primele clipe in trei, eram atat de coplesita de bucurie, ametita de medicamente si in acelasi timp nerabdatoare sa treaca toate.

Pe seara, sprijinita de Dan, m-am ridicat in picioare si m-am dus pana la baie si am reusit sa ma spal pe fata. Am avut voie doar sa beau cateva guri de apa, pusa de asistente intr-o cana pe noptiera. Durerea parea suportabila si ridicarea in picioare m-a scapat de ciorapii care imi sugrumau picioarele. Continuau sa imi dea calmante prin perfuzii si noaptea a decurs destul de bine. Pe dimineata am cerut sa nu imi mai dea calmante.
In acea noapte, cand mi-au adus-o pe Natalia la masa, a inceput sa vomite ceva maro. Am chemat asistentele care mi-au zis ca ii vor face spalaturi, ca este ceva normal si sa dorm linistita. Linistita pe dracu! Cum sa dormi cand bebelusul tau de o zi vomita si auzi ca i se vor face spalaturi. Suna atat de inspaimantator incat nu am avut liniste pana cand asistenta nu s-a intors sa imi spuna ca totul e in regula si ca cea mica deja doarme. Pana dimineata printesa era bine si gata de o masa sanatoasa! 😉

De dimineata m-a vizitat doctorul, mi-a palpat abdomenul, a glumit putin cu mine si a plecat in doua minute. Peste cam o jumatate de ora in camera intra o asistenta cu o cafea „din partea domnului doctor”. Va marturisesc ca voi tine minte cafeaua asta cat voi trai – nici o cafea nu mi-a picat mai bine sau nu a venit la un moment mai potrivit!

A doua zi am continuat sa ma ridic si sa ma plimb. Durerea era mult mai mare, dar stiam un singur lucru: pana ajung acasa trebuie sa ma pun pe picioare pentru a avea grija de Natalia.
Doar cand asistentele mi-o aduceau pe Natalia in camera uitam de orice durere. Ma rasuceam de pe o parte pe alta, o luam in brate ca si cum nici nu eram operata. Cand nu era cu mine, durerile reveneau la fel de puternice.

Alaptatul a fost la inceput problematic. Desi la operatia de cezariana laptele porneste un pic mai greu, eu deja aveam lapte de luni seara, doar ca nu stia bebe sa pape. Frustrarea e foarte mare si iti trebuie nervi de otel sa nu transmiti nelinistea ta copilului. Norocul cu asistentele care, schimb dupa schimb, stateau langa noi si incercam impreuna sa o invatam pe Natalia sa pape. Minunea s-a petrecut abia pe miercuri cand s-a prins si ea cum sta treaba cu sanul si de atunci am inceput alaptarea exclusiva.
Nu fara probleme insa.
Aveam o imagine idilica despre alaptare – probabil mi se tragea de la toate acele poze cu mame zambitoare cu pruncii la piept. Realitatea a fost ceva mai chinuitoare si dureroasa si de multe ori alaptatul ma lasa transpirata ca dupa o tortura de neinchipuit. De la rani, la sani prea plini de lapte, durerile nu sunt deloc de neglijat si consecintele pot fi foarte grave.
De mare ajutor a fost un consilier de alaptare din spital care a stat cu noi si mi-a corectat greselile care faceau alaptarea un chin. Bineinteles, lucrurile nu s-au indreptat peste noapte, dar acum, la 2 saptamani de la nastere, alaptarea a devenit fireasca si mai ales complet nedureroasa!

Dimineata, dupa vizita ginecologilor de garda care ne palpau sa ne caute de uter si de lapte in sani, urma mult-asteptata vizita a neonatologului de garda. De fiecare data cand intra cu fisa Nataliei mi se oprea inima si apoi se revarsa peste mine o bucurie fara margini cand imi spunea ca la Natalia nu are nici o observatie – aka e perfect sanatoasa.

In ultima seara din spital am fost chemate rand pe rand la neonatologie pentru a ni se explica cum sta treaba cu imbaierea copilului. Cand am intrat doctorul neonatolog a amutit – nu ii venea sa creada ca eu sunt mama Nataliei. Pana atunci ma vazuse doar in pat si nu realizase care este inaltimea mea – cat am stat sa imi explice baia si toaletarea bebelusului, se mai intrerupea sa se minuneze cum a incaput Natalia in mine :))

In ultima zi, Nataliei i s-au dat gaurile in urechi pentru cercelusi. Eu eram toata stresata pentru ca eram convinsa ca asta o s-o agite peste masura si voi merge acasa cu un copil isteric, plangand si nervos. Cand am prins o asistenta de la neonatologie am intrebat-o sfarsita de emotie daca Natalia plange tare dupa gauri. Femeia s-a uitat la mine uimita si apoi mi-a zis pe un ton si mai uimit „Natalia doarme deja!”

Si uite asa, am ajuns acasa cu mogaldeata noastra. Si desi pe capul meu stateau toate acele preziceri apocaliptice cum ca nu o sa ma descurc singura cu un copil mic si ca ajutorul este esential, datorita Nataliei (care nu neg, ne-a facut viata mai usoara) ne-am descurcat foarte bine noi doi cu ea si nu am nici un stres sa raman si singura cu ea acasa.
Mananca bine, doarme bine si ne bucura in fiecare zi sa o vedem cum creste si cum se schimba, devine mai receptiva si mai expresiva.

Acestea au fost primele zile cu Natalia, printre doctori si asistente simpatice, cu dureri dupa operatie, cu lupta alaptarii, cu teama de a o ridica pentru prima oara in brate si emotia de a o vedea prima oara dezbracata, in toata perfectiunea ei de copil frumos si sanatos, in bucuria de a o vedea mancand, de a o auzi ragaind si de a fi informata ca da, a eliminat meconiul.

Una dintre primele poze ale Nataliei 🙂

Prima zi, prima poza cu tati

Primele clipe in trei

Prima poza cu mami – prima zi, dupa iesirea din operatie

Prima zi acasa

Primul zambet (involuntar 😉 )

Prima iesire la plimbare – o saptamana – la primarie



* alte poze aici

You Might Also Like

20 Comments

  • Reply
    Mrs. Green Foot
    25/04/2011 at 20:04

    Felicitari Ama din nou! Si mersi pt poveste.

  • Reply
    ama
    26/04/2011 at 09:43

    Multumesc mult! :*

  • Reply
    Camelian Propinatiu
    26/04/2011 at 12:44

    Marturisesc ca am trait o emotie puternica, de-a dreptul literar ruseasca, descoperind un prunc, de Inviere, intr-un blog care mi se anunta complet livresc!
    Urez micutei Natase Rostova si parintilor ei sa aiba parte de acea lume descrisa de paginile mari, fericite, ale Literaturii!

  • Reply
    Oxigen
    26/04/2011 at 14:20

    …azi cautam experientele mamicilor trecute de termen si am dat peste blogul tau, care m-a lasat muta, datorita asemanarilor din timpul sarcinii si a gandurilor si grijilor comune.
    Peste 2 zile, intru si eu in saptamana 40, dar din cauza colului scurtat la 28 saptamani, am fost convinsa ca voi naste mai devreme de termen, asa ca am deja 2 saptamani de cand tot astept travaliul.
    Felicitari pentru Natalia si eu, iti multumesc pentru relatari (daca nu ma insel, dupa cum arata camera de spital, ai nascut la Athena, in Timisoara!? – ar fi o alta asemanare :))

  • Reply
    ama
    27/04/2011 at 10:24

    Multumim Camelian pentru minunata urare! 🙂

  • Reply
    ama
    27/04/2011 at 10:28

    @Oxigen nastere usoara iti doresc! si sa vina cat mai repede bebe 🙂 dupa cum am spus, mie fiecare zi dupa 40 de saptamani mi s-a parut un chin 😐
    si da, la Athena am nascut si incurajez pe toata lumea sa mearga la ei. macar si doar pentru linistea ca e copilul pe maini bune cand nu e langa tine.
    si daca imi permiti iti fac doua sugestii: sa ai la tine tampoane de san (in mod surprinzator nu au asa ceva :)) si sa-ti iei un sapun cu tine – au sapun lichid, dar e intr-un recipient pe perete si daca nasti prin cezariana crede-ma nu e usor de scos sapunul din el :)))

  • Reply
    Oxigen
    27/04/2011 at 13:52

    :)Multumesc
    Tampoanele pentru san sunt deja in bagaj; la sapun nu m-as fi gandit, dar il voi avea cu mine. Multumesc.
    Maine merg la control, sa vedem ce ne zice dr; daca e cazul, sau nu sa mai asteptam (fetita mea are si circulara de cordon). Tie nu ti s-a propus nasterea naturala, dar provocata? Eu nu as vrea sa ajung la cezariana… doar daca e musai.
    Pupici Nataliei, ca este o frumoasa.
    Inca odata, multumesc pentru sfaturi si ca ne-ai impartasit povestea ta

  • Reply
    ama
    28/04/2011 at 08:04

    @Oxigen – am discutat si inducerea, dar eu aveam colul perfect inchis si rigid si asta inseamna ca daca imi facea inducere aveam travaliu foarte dureros cu sanse foarte mici sa se deschida colul, deci tot la cezariana se ajungea. plus ca fata era cam mare si nu era nici asezata foarte bine.
    si noi am avut circulara de cordon, dar si l-a scos singura de la o zi la alta :))

    va astept cu vesti! 🙂

  • Reply
    margret
    29/04/2011 at 08:12

    Felicitari pentru ingerasul tau… am citit postarile tale si am remarcat o mare asemanare intre noi…Si eu am pierdut o sarcina anul trecut in mai, ceea ce a fost dureros, si am nascut in 5 aprilie un baietel, cu toate ca il asteptam in 11 aprilie.
    Va doresc sanatate si sa te bucuri de fiecare moment alaturi de Natalia, chiar si atunci cand esti epuizata, deoarece creste asa de repede. Poate voi reusi sa postez si eu pe blog poze cu ingerasul meu, care a venit foarte repede pe lumea asta.

    nu e nevoie sa postezi mesajul.
    o zi frumoasa iti doresc…

  • Reply
    ama
    30/04/2011 at 10:02

    Margret felicitari si sa iti traiasca minunea de baietel! 🙂 6 zile mai devreme nici nu se simte 🙂 astept sa postezi poze cu el 🙂

  • Reply
    petritan elisaveta
    30/04/2011 at 18:56

    felicitari pentru superba fetita!cum te simti in postura de mamicuta?cred ca e un sentiment unic pentru orice femeie din lume.

  • Reply
    ama
    01/05/2011 at 09:08

    Multumesc mult 🙂 e un sentiment extraordinar, coplesitor 😉

  • Reply
    petritanioan
    02/05/2011 at 09:23

    BUNA

  • Reply
    Cinabru
    04/05/2011 at 18:54

    Felicitari ! Sa va traiasca, e foarte frumusica.

  • Reply
    ama
    05/05/2011 at 09:18

    @Cinabru multumim mult 😉

  • Reply
    adizzy
    09/05/2011 at 17:11

    felicitari! cu toate ca cele explicate despre cezariana nu suna foarte atractiv, ma bucur tare mult ca totul e bine 🙂 Nu stiu cum va o sa fie cand o sa fiu eu in acel moment, dar daca totul se termina cu bine nici nu conteaza, nu?

  • Reply
    ama
    10/05/2011 at 06:04

    @Adizzy poti fi sigura de asta :)) cand iti vezi copilul nu mai simti nici o durere, nimic. Nu mai conteaza cat esti de taiata sau cate calmante ai in tine 😉

  • Reply
    Oxigen
    06/07/2011 at 18:41

    Buna,
    Revin cu vesti dupa mult timp, in care, uneori am mai tras cu ochiul la randurile scrise de tine.
    Am nascut la 40 de sapt, prin inducere a travaliului, totul a decurs bine, dupa 6 ore de travaliu imi tineam pitica in brate.
    Intra-adevar, sentimentul de a da viata si de a creste un pui de om este de nedescris si te umple de fericire, chiar si atunci cand te doare totul.
    Imi place cum scri, citesc mereu cu placere si cu sufletul la gura si de multe ori ma regasesc printre randurile tale.

  • Reply
    ama
    07/07/2011 at 06:32

    @Oxigen multumesc ca te-ai intors cu vesti si ma bucur mult ca sunteti bine si nasterea a decurs bine! 🙂

  • Reply
    AcidTraveller
    24/11/2011 at 10:13

    am plans. atat pot sa spun. 🙂

  • Lasă un răspuns la margret Cancel Reply