Titlu – Morarul care urla la luna
Autor – Arto Paasilinna

Editura – Polirom
An – 2004
Numar pagini – 272
abandonat* slab* mediocru* mediu* bun* foarte bun* excelent* capodopera

Prima linie – Putin timp dupa razboi, un om inalt ce-si spunea Gunnar Huttunen sosi in comuna.

Ultima linie – Intr-un fel, Huttunen urla mai natural!

Eram in tren la 5 dimineata in drum spre Cluj si citeam ceva roman, incercand sa nu pic de somn. Langa mine un domn barbos era absorbit de un roman. Intorcea paginile cu repeziciune si era transpus intr-o lume la care eu doar visam. Cartea din mainile mele nu avea aceasi calitate. De aceea am tras cu ochiul la titlu. Si atunci am auzit prima oara de Morarul care urla la luna. Autorul nu l-am retinut, avea un nume imposibil!

Si am cumparat si eu cartea dar mi-a luat ceva ani pana sa o citesc. Si cand in sfarsit m-am apucat de ea, am inteles de ce era domnul barbos din tren atat de fermecat. Pentru ca esti transpus intr-o lume la granita dintre real si fantastic, dintre umor si tragedie si dintre uman si animal.

Gunnar Huttunen soseste in sanul unei mici comunitati, cumpara si renoveaza moara aflata in paragina la marginea satului. Desi om gospodar si cu calitati deosebite in sculptarea lemnului, Huttunen este privit cu neincredere de sateni si trecutul sau dramatic (proaspat intors din razboi si pierderea sotiei) il face parca mai putin demn de incredere, decat sa ii aduca putina intelegere din partea oamenilor.

Dar pornirea lui (de necontrolat) de a urla noptile la luna, atrag dupa sine mania satenilor. Oameni limitati, satenii nu pot accepta printre ei pe cineva care nu se supune normelor lor. Si cu cat morarul cel singuratic se indeparteaza mai mult de ei, cu atat ei ataca mai puternic si simt mai mult nevoia de a vedea sange.

O singura persoana, o tanara femeie venita in sat sa ii invete pe sateni legumicultura, vede dincolo de imaginea negativa a harnicului morar si se indragosteste de el.

Si aceste detalii sunt doar punctele de inceput, iar povestea este simpla, intr-un ton clasic, asezata si bine construita. Si te taraste dupa sine, fie ca vrei, fie ca nu, intr-o lume atat de ciudata incat nu mai esti sigur daca taramul pe care se invarte morarul este real sau pura fictiune.
Poate numai aparitia unor institutii ale statului (dincolo de aparitia caricaturala a autoritatilor din sat) te readuc in lumea reala. Si apoi incursiunile rapide – precum sarituri in apa rece – intre sateni sunt atat de brutale incat nu poti sa nu iti doresti si tu sa urli noaptea la luna de suparare.

Si vreau sa inchei intr-o tenta mult mai personala, chiar daca pare un comentariu stupid. Mi-a placut mult cartea pentru felul in care m-am simtit cat am citit-o. Stiu ca nu e suficient si poate asteptati o explicatie stiintifica, dar de data asta spun doar atat: e o carte care te face sa te simti bine si ca esti mai ciudat, te simti razbunat si stii ca mereu exista alternativa sa pleci urland in munti! 🙂