Cand Natalia a inceput gradinita, acum un an, eram inspaimantata. Da, da, nu folosesc cuvinte mari. Auzisem atatea povesti triste (cel putin), atatea atitudini cu care nu sunt de acord, atatea automatisme, atatea „toti copiii plang la inceput si apoi se obisnuiesc” si atatea povesti cu bulinute, incat incepusem sa percep gradinitele ca pe cel mai mare rau si educatoarele ca niste babe comuniste, acre si agresive.

Si apoi am pariat totul pe o singura carte: gradinita Waldorf.

Tin minte si acum, primele zile, cu Natalia de mana si cu Robert mititel in burta. Emotionata, cu hormonii oricum razna, incercand sa mimez ca sunt stapana pe situatie.
Cea mai vie amintire din acele zile este din a treia zi, cand Natalia a plans mult. Eu eram cu ea si am simtit ca cedez. Una din educatoare a luat-o pe ea in brate (Natalia s-a calmat ca prin minune si de atunci a mers la gradi numai cu bucurie!) si cealalta educatoare a iesit cu mine pe hol.
Stiti ce mi se pare minunat la gradinitele Waldorf? Ma rog, printre multe altele.
Lumina.
Sunt construite altfel, cu ferestre mari si inalte cu lumina naturala navalind de pretutindeni, in reflexii calde pe lemn si filtrata cu panze colorate. Si intr-o astfel de atmosfera, calda si calma, una din educatoarele Nataliei, o femeie pe care nu o cunosteam, m-a tinut de mana cat am plans si m-a strans in brate. Mi-a vorbit cu drag si mi-a dat incredere.
Mi-a dat incredere in ea. In omul care are grija de copilul meu cand nu e acasa. A fost ceea ce a schimbat tot. Toate spaimele mi s-au dus si stiam ca acela este locul unde trebuia sa fie Natalia.
Probabil o experienta similara a avut si Natalia, cu cealalta educatoare, pentru ca de atunci nici nu a mai plans si a mers cu bucurie tot mai mare la gradi.

 

Natalia la gradinita
Natalia la gradinita

Ce s-a schimbat dupa primul an de gradinita?

As zice totul.
In primul rand, da, Natalia a crescut. Dar a crescut altfel, mai deschisa si mai calda, mai increzatoare. A pasit afara din micul nostru univers si a descoperit o alta lume, a descoperit multi copii, frumosi si diferiti de ea, copii de care s-a legat si de la care a invatat. Mai ales bune, nu ma plang. Comunitatea este admirabila.

Eu am invatat sa ii dau drumul. Si sa am incredere. In ea, in oamenii de la gradinita. Nu credeam sa imi fie asa de dragi, de la educatoare, la ingrijitoare si chiar si femeia de serviciu, cea care ii stie Nataliei toate hainutele. Credeam ca nu voi gasi ceva suficient de bun, ca voi fi nemultumita, ca voi bombani in barba pe „doamna educatoare”.
Am invatat sa am incredere in ea, sa fac un pas in spate si sa ma bucur cum creste.
Am constientizat mai puternic, cam din momentul in care a inceput sa aiba experiente care nu ma includeau pe mine, ca perioada de bebelusie s-a incheiat si Natalia incepe sa isi dezvolte propria personalitate. Sa isi faca amintiri, sa lege prietenii, sa ia singura decizii, fara prezenta parintilor in fiecare clipa.

Relatia Nataliei cu tati s-a consolidat si a ajuns la un alt nivel.
La inceput, in primele 2-3 luni, am dus-o eu la gradi. Dar cand Robi a inceput sa prinda greutate si burta nu imi mai incapea in spatele volanului, apoi dupa nasterea lui Robi, tati a preluat aceasta indatorire.
Faptul ca zilnic petrec timp impreuna, doar ei doi, faptul ca au inceput sa aiba o rutina a lor, mici obiceiuri, i-a apropiat enorm.
Nu ma intelegeti gresit, ei oricum erau apropiati. Si acum, in vacanta, petrec timp impreuna. Dar una este joaca acasa, cand si eu sunt undeva prin zona si alta e faptul ca pleaca zi de zi impreuna si petrec cam o jumatate de ora impreuna, singuri, in masina. Au melodiile lor, micile lor glume, chiar si un traseu special!

Ma gandisem ca inainte de concluzie sa punctez si cateva aspecte negative. Sa nu zica lumea ca e reclama. Nu e reclama, gradi e de stat si oricum deja foarte cautata. Si, imi pare rau, nu imi amintesc nimic negativ.

Concluzie 🙂
Primul an de gradinita al Nataliei nu a fost un an in care doar ea a invatat multe. A fost anul in care eu (noi, ca parinti), am invatat multe. Am descoperit mai multe aspecte ale pedagogiei Waldorf si am avut cateva „aha moments”. De la ritm si rutina la viata ca exemplu pentru copil.
Pentru ca ies zilnic afara. Pentru ca alearga desculti si Natalia s-a lecuit de teama de ploaie. Fac paine si ingrijesc o mica gradina de zarzavaturi. Invata sa se incalte si sa se imbrace singuri. Se roaga inainte de masa si canta mult. Copiii mari ii ajuta pe cei mic. Nu invata poezii. Coloreaza pe coli albe. Nu primesc bulinute. Serbarile sunt sarbatori unde copiii participa daca vor si nimeni nu ii forteaza.